Love hurts

Din cand in cand, cum da vremea de stat in culcus mai ales, imi pun intrebarea asta, care revine ca un laitmotiv al cantecului existentei mele: de ce iubesc?

Primele raspunsuri au fost simple si s-au potrivit perfect exuberantei mele tineresti si modului in care am vazut eu lumea, inca din primii ani de viata. „Pentru ca NU pot altfel”, „pentru ca sunt sigura ca iubirea este tot ce avem nevoie”. Sau „pentru ca oamenii merita iubiti, asa cum sunt ei”. Cu timpul am devenit ceva mai exigenta cu raspunsurile si am inceput sa caut care este de fapt trasatura cea mai importanta a Iubirii, aceasta vesnica traire de care m-am simtit iremediabil legata. Ceea ce am descoperit, in urma anilor in care am ratacit in cautarea „iubirii perfecte”, m-a facut deopotriva mai circumspecta si mai impacata cu latura mea razboinica pe care multa vreme am incercat sa mi-o ascund. Imi pun acum intrebarea (de ce iubesc?) doar pentru ca sa nu uit si pentru ca, periodic, e bine sa-ti faci un inventar in rafturile sufletului, ca sa stii ce a mai ramas si ce s-a consumat pe unde ai mai umblat.

Trasatura nemuritoare a iubirii, ceea ce ramane si te leaga de ea cu nostalgie atunci cand iti amintesti de cine si cum ti-a starnit iubirea, este suferinta. De fiecare data cand am iubit, suferinta a fost prezenta ca un fel de antidot al efemeritatii iubirii. O iubire fara suferinta, nu inseamna mare lucru. Probabil ca este nevoie macar de un dram de suferinta, pentru ca iubirea sa-si poata duce misiunea la indeplinire. Alteori cere mai multa suferinta, pentru ca altfel poate parea frivola sau nestatornica. Dragostea raneste in orice fel, de la micile suspine si priviri triste in zare, cautand un punct negru care sa creasca si sa devina om, in speranta revenirii celui iubit, pana la ranile fizice pe care ti le faci singur ca sa uiti ca nu mai esti iubit sau ranile din suflet care au ramas dupa ce esti parasit, nedreptatit, respins. Mai sunt insa si altfel de rani, cele pe care TU le faci celor pe care-i iubesti, din mai multe motive, pe care nu le intelegi imediat, dar le accepti, incercand mereu sa „repari” suferinta creata si care te fac sa simti, in cele din urma, ca iubirea nu este neaparat ceva ce face doar bine. Sau nu face bine pentru toata lumea. Pentru ca fiecare are, de cele mai multe ori, o imagine idealizata a iubirii. Am  ranit de multe ori si am fost ranita. In nici o situatie nu mi-am dorit asta sau nu am facut-o constient. Am fost ranita prin felul meu de a iubi, sincer, dezinvolt, posesiv uneori, dezarmant, copilaros, optimist si visator, fara prea multe precautii sau ezitari. Am ranit, la fel, aruncandu-ma in sufletul si in mintea celuilalt cu toata fiinta mea, incercand sa gasesc acolo lucrurile bune de care aveam nevoie si sa le separ de cele rele, care ar fi fost in masura sa puna in pericol frumusetea, sanatatea, integritatea si armonia celui/celei iubit/e. Suferinta a venit apoi si fara ca eu sau celalalt sa faca ceva, prin forta imprejurarilor. Din cauza unei distante, a vreunui loc gresit ales, a mai multor incercari ale vietii in acelasi timp sau din nebunia trecatoare a vremii. Toate ranile insa au fost menite sa intareasca credinta ca iubirea este ceva greu de „suportat” si de impartasit, ca ea devine astfel anevoioasa si pretioasa, dar nu mai putin dezirabila.
Din cauza ca atunci cand iubesti vrei ca totul sa fie asa cum ai visat si asteptat, adica perfect, iti dai frau liber fanteziei, inocentei si „salbaticiei”, trecand peste orice limite pe care societatea sau viata le-ar pune intre tine si obiectul iubirii tale. Zilele trecute, din prea mult elan si perfectionism nejustificat, am ranit o fiinta foarte draga mie si i-am stricat o saptamana din viata. Lucrurile sunt de cele mai multe ori ireversibile, in special cand e vorba de iubire. O data ce ai ranit, nu poti face sa dispara suferinta, doar pentru ca ai realizat ce gresit e sa spui unele adevaruri, in cel mai prost moment si cu voce tare. Desi, in cele din urma, regretul tau te raneste pe tine la fel de mult ca suferinta pe care ai provocat-o celuilalt, nu e suficient sa-ti recunosti greseala, trebuie sa faci sa merite. Si asta este iubire. Pentru ca fara suferinta, ai fi ramas un suflet care cauta doar atentie si recunoastere, pentru a-si intari increderea in sine.

Mi-ar fi placut sa existe un mod mai bun de a invata sa iubesti, insa pentru mine, din copilarie si pana acum, suferinta a fost singura cale. Si poate ca din cauza asta am invatat sa o pretuiesc mai mult, sa caut sa umplu cu iubire locurile goale din viata celor pe care-i intalnesc, fara sa astept altceva in schimb decat sa nu fiu gresit inteleasa. Intalnirile din viata mea au fost toate lectii de care m-am folosit si pentru care am fost recunoascatoare. Chiar daca multe dintre ele s-au petrecut in momentul sau in locul cel mai putin potrivit. Mi-as dori sa las mai multa iubire in urma mea, decat am vazut inainte sa trec pe acolo. Si pentru asta inca visez la iubirea „perfecta” in care suferinta sa nu fie decat un strop de sare & piper pentru un gust desavarsit.

 

 

Toate povestile au un sfarsit.

De finalul povestii depinde de cele mai multe ori cum ne vom schimba si cu ce bagaj vom merge mai departe. Nu conteaza cum a inceput povestea, cat a durat, cum si ce am castigat sau am pierdut pe parcurs, doar finalul conteaza. Pentru ca dupa finalul povestii urmeaza viata, cea pe care o scriem cu bucuriile, cu suferintele, cu renuntarile, cu lectiile si cu puterea noastra de a merge in continuare inspre idealurile, visele, fanteziile, din care vom crea povestile noastre viitoare, imediat ce va aparea, din nou, ocazia. Nimic nu ne poate opri sa intram intr-o poveste noua, odata ce avem bagajul facut si un vant pielnic care sa ne sufle in panzele cu care navigam pe aceeasi mare nesigura si putin cunoscuta. Totul e sa ne pastram busola, sa fim constienti ca nu vom stii niciodata cat de adanca si de framantata e marea pe care ne aventuram din nou si sa ne rugam la Dumnezeul nostru sa ne tina carma. Toate furtunile si arsita indurate inainte, ne vor fi calit si vom gandi ca stim mai bine cum sa ne tinem pe val si cum sa gasim cel mai bun loc unde sa aruncam ancora. Dar nu e asa. Sau nu e tot timpul asa. Inceputul povestii este mereu altfel si de aici, probabil, si starea noastra de incertitudine si de speranta in acelasi timp, ca poate de data asta, in cele din urma, povestea se va sfarsi in portul pe care il cautam de multa vreme. Intr-un loc unde putem sa simtim ca am ajuns acasa. Si in care sa nu ne agatam de iluzii, de compromis, de necesitatea de a fi impreuna si de alte lucruri cu care oamenii se obisnuiesc usor.

Mi-am pierdut si mi-am recastigat de multe ori increderea. Ca si cum ar fi fost o cheie pe care o tineam mereu in mana, insa cand a trebuit sa ma tin eu de ceva, sa apuc cu mainile ceva care sa ma tina pana pun din nou picioarele pe teren solid, am lasat-o sa cada din mana mea, fara sa o arunc insa. Cadea mereu langa mine, undeva destul de aproape de mana, puteam sa o vad, dar nu o mai simteam. Am gasit-o si am ridicat-o… cateodata usor, alteori mai greu. Aveam nevoie de ea mai mult, de fiecare data, cu fiecare nou inceput. Cu cat mi-am dat seama mai mult ca sunt foarte vulnerabila atunci cand cred, cu atat mai mult am inteles ca fara incredere nu pot face nimic. Nici un pas.  Ma blochez, ca atunci cand ai un carcel sau cand ti-a amortit tare mana pe ambreiaj si nu mai poti sa tii palma intinsa. Increderea in celalalt era mereu necesara. Toti oamenii se bucura cand primesc incredere. Increderea ar trebui sa-i faca sa se simta importanti, dar si sa-i responsabilizeze. Am vazut insa ca nu e tocmai asa. Increderea ii face sa se simta invincibili, atotputernici, pe unii, iar pe altii-i sperie, ca atunci cand, dupa serbarea scolara, premiantii cu coronite erau pusi sa cante sau sa spuna o poezie in fata intregii scoli, iar ei nu erau deloc familiari cu scena si cu actul artistic obligatoriu. Pentru mine, sa primesc incredere a fost mereu o surpriza si un cadou rar. Am intalnit de cele mai multe ori oameni care ori nu aveau incredere nici in ei (si atunci cum sa aiba in mine?) sau oameni care nu m-am vazut asa cum sunt, ci cum au inteles ei ca sunt oamenii, la finalul povestilor lor anteroare. Marea dezamagire a fost ca desi ei aveau nevoie sa fie crezuti, ca sa se poate increada in ei insisi, am fost de multe ori cea carea trebuit sa gaseasca toata increderea pe care ei si-o doreau si sa le-o ofere, ca sa poata veni mai aproape de mine si in cele din urma sa ma raneasca fara nici un alt motiv decat dezamagirile lor anterioare. Ce cerc vicios! Ce oameni slabi si fara discernamant..! Poate ca din cauza acestor oameni am ramas singura, dar nu vreau sa dau vina pe nimeni si nici sa caut scuze si motive. Oamenii au fost pentru mine lectiile cele mai importante de viata. Cand i-am intalnit, mi s-au parut miracole. Am fost fericita sa intalnesc orice om pe care l-am adapostit apoi in viata mea. In sufletul meu. Nu am invatat cum sa ma apar de oameni, doar am invatat cum sa-i apar pe ei. Lectii pe care as vrea sa le dau mai departe, …nu stiu cui. Incerc in continuare sa vad partea luminoasa din adancuri. Reflexiile unice pe care orice suflet le ascunde si le pastreaza doar pentru el, poate. Eu acolo ma uit si acolo caut. Nu vreau sa judec si nici sa mai fiu nevoita sa iert. Nu vreau decat sa aman cat mai mult intunericul.

Dependențe

De fiecare dată când am fost întrebată ce îmi doresc cel mai tare și mai tare, răspunsul meu a fost invariabil: să fiu liberă. Libertatea, independența, autonomia mea că persoană, mi-au dat mereu o stare de siguranță și de încredere în propriile-mi forțe și mi-au „aranjat” în cea mai bună ordine posibilă valorile și credințele personale. Poate pentru că am trăit copilăria și adolescență în comunism, unde restricțiile și interdicțiile te puneau într-o celulă foarte mică și îți limitau foarte mult posibilitățile, visul meu de pe la 12-13 ani încolo era să fug din țară, să trec granița clandestin și să ajung în America – țară tuturor posibilităților (pe vremea aceea chiar mă alimentam cu mirajul „visului american”) și să trăiesc în libertate. Deși eram oarecum conectată la minimum de informație pe care-l puteam recepționa prin undele radio („Europa Liberă” și „Vocea Americii”) în anii ’80, nu pot să spun că am văzut „Revoluția” din ’89 venind. A fost un șoc pentru mine, la fel că pentru toți colegii mei de generație. Pe scurt, ne-a dat viață peste cap. Am început, în anii ’90, să înțelegem ce înseamnă libetatea, să o simțim pe pielea noastră, milimetru cu milimetru. Atunci am știut că America nu este pentru mine. Că visul meu american era o utopie. Nu pentru că nu cred în valorile capitaliste, democrație & stuff, ci pentru că să trăiești liber, departe de tot ceea ce cunoști, de cei pe care-i iubești și cărora le pasă de ține, de tradițiile în care te-ai născut și de limba în care îți simți sufletul vibrând este ceva foarte greu. (Nu am fost în America, însă am „testat” viața departe de casă trăind o vreme în Germania). Am aflat asta în anii ’90 învățând să trăiesc independent în România, căutând să îmi dezvolt libertatea proaspăt câștigată într-o țară avidă de libertate, dar cu sechele uriașe din vremurile de dictatură. Un drum lung și anevoios, pe care într-o țară străină l-aș fi parcurs fiind un „outsider”. Am reușit aici, cu toate eforturile, sacrificiile și eșecurile care au apărut pe această cale. Aș fi reușit și în altă parte? Poate că da, însă nu știu dacă m-aș fi simțit cu adevărat liberă, pentru că America, Germania și orice altă țară democratică își cere tributul ei, pe care un străin îl plătește cel puțin dublu.

Pentru mine, independența a fost o stare normală, în ultimii 25-30 de ani, nu m-am putut imagina trăind altfel. Cu toate astea, de ceva timp încoace îmi pun întrebarea: de ce depind eu totuși? Pentru că orice om are „viciile” lui, nu? Dependențe, adică lucruri fără de care nu poate trăi. M-am lăsat de fumat acum jumătate de an, fără probleme. Mi-am făcut ordine în relațiile care începuseră să îmi „invadeze teritoriul” și am păstrat lângă mine, aproape, oamenii cu care împart lucruri bune, nu suferințe, dezastre sau neputințe. Și mi-am dat seama că am o singură dependență, de care chiar nu vreau să scap.

Bună! Sunt Cria și sunt dependență de viață. Îmi este greu, pentru că viață are foarte multe lucruri frumoase și bune, însă câteodată este și urâtă și rea. Aș vrea să nu scap de ea prea curând, recunosc că îmi iau des dozele de viață, iar asta mă ajută să merg mai departe 🙂

Da, dar sunt din congelate!

Asta nu e o replica de film sau din vreun discurs despre vreme, incalzirea globala, etc., ci una dintre reactiile pe care am primit-o cand am spus cuiva ca painea mea preferata si patiseriile pe care pot sa le diger, sunt de la Lidl, singurul supermarket de unde mai cumpar paine, o data pe saptamana, respectiv sambata. De obicei iau una, maxim doua, care tinuta in frigider imi cam ajunge o saptamana intreaga.  Da, ce va minunati asa? mananc o paine pe saptamana, maxim doua (cand am musafiri) si maxim pun pe masa (cand sunt la servici si uit sa iau felii de paine de acasa) cate o chifla-doua, pe care le iau – cand n-am incotro – de la alt supermarket din apropierea biroului. Pentru astia care nu stiu cum functioneaza si la ce e buna congelarea, o sa scriu cateva randuri, poate-poate ne mai dezmeticim si noi umpic.
In primul rand ca in ce priveste pastrarea alimentelor pe termen mediu sau lung, congelatorul este singura solutie sanatoasa din zilele noastre, dar nu numai. In trecut, pe cand nu existau frigidere, oamenii puneau calupuri mari de gheata in lazi de lemn, pe care le pastrau ingropate in pamant, pentru ca vara sa poata folosii alimentele (carne si produse derivate, in principiu) mai mult timp dupa ce sacrificau animalul care trebuia sa le hraneasca familia. Poate ca unii dintre voi va mai amintiti cum punea bunica la sare in magazie halcile de carne si sunca, care apoi erau lasate la uscat saptamani intregi. E, asta era a doua metoda de conservare a alimentelor pe termen mediu si lung.  Acum ca avem atatea E-uri si conservanti, se poate tine mancare in frigider (nu congelata) saptamani intregi, sunca e la fel de roz si dupa 3-4 zile, cascavalul nu miroase a …nimic, iar gustul nici nu mai conteaza, ca oricum romanii mananca orice, mult sa fie.

In ce priveste produsele de panificatie, ideea asta cu congelatul aluaturilor mi se pare ca functioneaza foarte bine. Am incercat si eu cu aluatul de pizza facut ptr. doua zile (ca nu am chef sa framant fix cat imi ia sa acopar un blat de pizza), iar ala din congelator a fost la fel de bun si pizza la fel de repede a disparut din farfurie, ca si ala pus in tava in prima zi. As fi vrut sa intreb pe tipa aia care mi-a dat replica, dar nu am avut chef sa-i aduc lumina in viata in momentul ala, daca ea a cumparat vreodata foi de placinta, d-alea in folie de plastic, de care gasesti in lada de congelator a oricarui supermarket. Alea sunt foi din care gospodinele care nu au talent sau nu au timp (ca mine) isi incropesc cate un desert sau „snack” cand au pofta (in PMS, de obicei) sau musafiri nepoftiti. Nu cred ca exista femeie sa nu fii cumparat asa ceva vreodata. Sau daca exista, probabil ca nu-i calca vreodata cineva pragul.

Acuma, despre prospetimea painii e o discutie lunga si densa. Eu pun aici doar doua „unghiuri” de vedere, pentru ca m-a preocupat problema asta mai mult timp. In anii ’90, chiar pe la inceput, adica ’91-’92, aparuse in Bucuresti trendul painii turcesti. Aia era o franzela alba-alba, la fel de alba ca crevetii aia expadati si la fel de aerata si fara gust. Lumea statea la coada, ca pe vremea lui Ceasca, sa cumpere painea astea de le cele cateva cuptoare turcesti care se deschisesera in capitala in anii aia. Primele au fost pe Calea Mosilor, care era strada de magazine deschise de primii turci aterizati in Romania sa faca biznis si care se chemau, de la un capta la altul, „Ali” sau „Ali-Baba” sau ceva gen. Eu le vizitam ptr. arome, ca acolo gaseam, de exemplu, cafea cu cardamon, rahat si fistic, dar painea …ah! painea aia era horror. Atat de usoara, ca o puteai cara intr-un deget, avea pur si simplu aer in ea, arata ca un croissant mai mare, dar alb (ascutita la capete) si cand incercai sa intinzi untul pe ea se inmuia toata si iti puneai untul, de fapt. pe degete, pe care apoi le lingeai si muscai cate o gura din felia de paine. Am incercat… ptr. ca era trend si mno, cum sa nu te iei si tu dupa toata lumea, macar o data o viata? Atunci, painea romaneasca era uneori chiar si mai proasta decat asta si nu se gasea la orice ora, nu stiu unde naiba disparuse faina din hambare (ba stiu, o vindea Varanul pe nimic la altii, prin Crescent), ca tot ce produceau atunci fabricile noastre de paine era cu putin sub nivelul de gust si pospetime al painii asteaia turcesti. Tin minte, ca in anii ’90 am mancat multa mamaliga, paine neagra de la tara si orez. Pentru ca paine cu aer nu puteam sa mananc. Apoi am plecat in Germania, unde am descoperit ca painea este, de fapt, un aliment benefic, gustos si sanatos, nu necesar. Pe cunostinta asta care aproape m-a luat la rost ca de ce cumpar paine de la Lidl, ca e congelata, (a, mai cumpar si cate un croissant si pain-aux-chocolate), as fi vrut sa o mai intreb: daca tu ai fi patron de magazin alimentar, care are sute sau mii de clienti in fiecare zi si produce paine si produse de patiserie in cantitati mari, ce ai face? ai angaja vreo 50 de brutari sa-ti framante aluat 8h din program, ai pune tot personalul magazinului tau sa faca paine sau ai congela aluaturile un timp scurt, ca sa poti sa le bagi direct in cuptor dimineata, cand deschizi magazinul? mda, imi inchipui ca daca as sta in Franta (sau Germania), intr-un cartier unde exista 4-5 pravalii care fac paine si patiserie si doar cu asta se ocupa, m-as abona la unul dintre ele care face totul proaspat, in fiecare noapte, ca sa hraneasca cei 200-300 de clienti pe care-i are constant si as ajunge sa mananc patiserie si paine pentru toti anii ’90 in care nu am avut noroc.

Sa aveti pofta!

Ultimul an de razboi, intaiul an de pace

A fost mult sau a fost putin? A trecut prea repede sau prea incet? A adus ceva nou sau …toate-s vechi? Un an al provocarilor as putea spune, cu multe lupte si incercari, dar mai ales cu transformari pe care da, le doream si nu stiam cand or sa vina sau pe ce cale. Pentru urmatorul an nu am nici o dorinta, adica nu am facut planuri, vreau insa sa fie pace, iar actiunile si gandurile mele vor cauta sa aduca pacea si intelegerea, pe orice cale.

Ce am mai invatat (sau mi-am amintit) anul asta:

1. daca suma esecurilor suferite este < decat suma reusitelor tale, poti fi un om implinit. nu conteaza cat de mare este diferenta, important este sa existe o diferenta oricat de mica. 1 > 0 si pentru acel 1 merita sa lupti, sa o iei de la capat si sa incerci tot ce omeneste este posibil.
2. orice ai pierdut sau ai castigat in viata devine neimportant atunci cand iti pierzi, chiar si pentru un timp scurt, sanatatea.
3. sa fii autonom si sa poti trai singur nu inseamna ca esti independent si ca ai atins vreo culme a libertatii. libertatea ta inseamna sa iti pese de libertatea altora, sa respecti alegerile celorlalti si sa intelegi ca orice conexiune pe care o simti/creezi in jurul tau nu reprezinta un nod menit sa iti restrictioneze libertatea de miscare, ci dimpotriva, te implineste si iti confirma existenta ca fiinta unica si individuala in univers.
4.  poti sa iei oricand totul de la capat, conteaza doar unde este …capatul celalalt.
5. in viata vei intalni tot aceeasi oameni, acelasi „model” de oameni, cei care se simt atrasi de tine dintr-un motiv anume sau cei care te atrag fara sa stii de ce. nu ne conectam intamplator, suntem in cautarea unui intreg, a unei intregiri, iar atunci cand realizezi ca ai tot mai putini oameni cu care esti conectat, inseamna ca ai ajuns la „intregul” tau si poti face pentru altii acelasi lucru: sa-i ajuti sa isi gaseasca partile lipsa.
6. legaturile de sange nu iti asigura stima, respectul, afectiunea, intelegerea, compasiunea, iertarea sau simpatia. relatiile cu familia functioneaza la fel ca toate celelalte din viata ta, nu este nimic „asigurat”, trebuie sa iti faci timp, sa investesti si sa construiesti pentru ele, la fel cum faci si ptr. celelalte relatii importante din viata ta. faci asta ptr. ca vrei si ptr. ca ai nevoie, nu numai pentru ca porti acelasi nume sau mananci la aceeasi masa cu celalalt.
7. copiii nu mint niciodata, chiar si atunci cand te pacalesc, ei stiu adevarul despre tine, doar ca te protejeaza ascuzandu-ti ceva ce tu ai percepe dureros. copiii stiu mereu ce conteaza, trebuie doar sa stii sa-i asculti, iar atunci cand tac, ar fi bine sa-i asculti si mai atent.

intre etica si instinct

Sunt uneori, destul de des in ultima vreme, prinsa intre aceste doua moduri de perceptie si actiune, pe care de multe ori incerc sa le aduc la un numitor comun si sa le impac macar pentru o alianta temporara: etica – pe de-o parte – iti spune ce sa nu faci, instictul – pe de alta – iti arat ce e bine sa faci ca sa poti sa mergi mai departe. Dificultatea in a le „imprietenii” pe acestea doua este, de fapt, in felul cum gestionezi consecintele. Fiecare lucru pe care il faci (sau nu il faci, desi ai fi putut…), ajunge sa fie masurat, contorizat, valorificat, in functie de consecintele pe care le genereaza. De aici incep disputele, cu tine insuti, de multe ori interminabile sau epuizante. Imi place sa cred ca sunt un un cu moralitate sanatoasa; dorm bine si ma trezesc cu chef de viata, nu urasc si n-am urat pe nimeni vreodata cu adevarat, iar lectiile de viata pe care le-am primit, uneori in mai cel mai dur si nedrept mod (pentru mine) nu au reusit sa ma transforme in altceva decat doream sa fiu. Cel putin, de cand am devenit un om matur, cand ma gandesc la alti oameni, trasatura asta de caracter este intre primele pe care le pretuiesc si le caut la celalalt. Imi doresc ca oamenii din preajma mea sa fie sanatosi moral si sa nu-si schmibe caracterul in functie de anotimpuri si incercari. Dintre oamenii pe care ii cunosc, cei la care tin cel mai mult sunt aceia carora le-am descoperit un caracter cu integritate, curaj, sinceritate si compasiune. Prea multe lucruri nu cer, doar selectez oamenii in functie de trasaturile pe care le caut. Si totusi e atat de greu…! Pentru ca oamenii au evoluat, tehnic vorbind, catre standarde si comportamente „ready made”, uitand sa fie, in primul rand, o versiune optimizata a lor insisi, daca tot au atata tehnologie si informatie la indemana, sa imbunatateasca modul in care functioneaza, pentru binele lor si al celorlati.
In ce priveste instinctul, este destul de evident ca fiecare dintre noi reactionam la stimulii din mediu in primul rand instinctual, chiar daca mediul a dezvoltat in timp tot mai multe false dificultati, inutile prejudecati si controversate anxietati. Ce se intampla insa, cand rezultatul actiunilor/reactiunilor, reflectat in consecintele imediate, este dezolant si demoralizator? Tocmai instinctul, care ar trebui sa fie „anticorpul” nostru No. 1, ajunge, in vremurile astea lipsite de valori etice, sa ne duca pe directii gresite si sa ne puna in dificultate, exact cand ne-am dori sa ne ajute mai mult. Actioneaza, de pilda, ca si celulele T (niste killeri din corp… e fascinant cum se ingrijeste biologia de toate! un american si un japonez au luat un premiu Nobel anul asta pentru un studiu f. interesant al activitatii acestor celule si “coordonarea” lor in vindecarea cancerului – google it!) care uneori, din exces de zel ataca si celulele sanatoase ale corpului. De aici dilema mea cea mai recenta si stradania de a invata mai bine si mai repede lectia pe care am primit-o anul asta: cum iti gestionezi deciziile, alegerile si consecintele pe care le genereaza, mai ales, fara a declansa un conflict intre etica la care ai pus caramida dupa caramida o viata intreaga si instinctul pe care te-ai bizuit constiincios in cele mai multe momente dificile pe care le-ai traversat. Cuvantul de ordine este probabil „compromis”, insa pentru mine, asa cum ma stiu de o viata, compromisul este cel mai greu de facut. Mai ales cand nu exista „parametrii” stabili si „clauze” acceptabile si acceptate, pentru ceea ce urmeaza sa intreprinzi. Ce e de facut atunci? Nu stiu, …intreb, poate mai exista si alte specimene ca mine, nu sunt eu, probabil, singura in dificultate aici. Eu am o singura idee acum. De fapt, e mai veche ideea, am aplicat-o si cu alte ocazii, doar ca nu rezolva dilema, ci doar te scoate din ea, te muta in alt context. Despre ce e vorba? Sunt momente in viata cand, pentru a trece la pasul urmator, trebuie sa sari. Sa te arunci in sus, sa plonjezi pe partea cealalta a prapastiei si sa te rogi sa nu aterizezi pe o piatra ascutita sau intr-o tufa de maracini. Adica sa risti. Aici am cam epuizat eu solutiile mele. Sa vedem cat risc mai put sa duc, imi cam tremura picioarele… operatiile astea mi-au cam cauzat, cum s-ar zice. Oricum, am dat toata vara la pedale, am avut bicicleta galbena cu fluturi albastrii pe ea, aia stiau sa zboare… poate-poate mai am o sansa sa aterizez undeva fara sa ma lovesc.Sunt uneori, destul de des in ultima vreme, prinsa intre aceste doua moduri de perceptie si

Robert M. Pirsig – a great mind has gone

Farewell Mr. Pirsig!

Quality

De iarna

Intr-o zi calduroasa de iarna

Mi-am pus inima intr-un morman de zapada

De pe marginea drumului

Pe unde treceau masini cu faruri aprinse

Aruncand din viteza rotilor peste damb

Toata sarea si noroiul adunat in santuri

De cand cu incalzirea globala…

Mi-am pus inima la rece, gandeam

Ca sangele fierbinte sa nu ma mai arda

Intorcand venele pe partea cealalta

Am zis ca n-am destul vant in suflet

Ca sa le racesc.

Si-atunci am aruncat-o pe marginea drumului

Marcand cu o cruce mica de obsidian

Locul unde a cazut

Mormanul de zapada ca o borna

Impartind kilometrii pe care nu i-am parcurs

Intre sufletul tau si mine

As fi putut sa o pun in frigider

Dar acolo nu mai era loc, am gasit tot felul de resturi

Pe care nu m-am indurat sa le arunc

Iar de inima oricum nu mai aveam nevoie.

Pe drum

Atunci cand iti doresti ceva foarte mult, spun cei cu credinta tare, se va implini. Intotdeauna se gaseste o cale, un drum, scurt sau lung, care te va duce acolo.  Ceva se intampla si drumul ala devine dintr-o data foarte lung, fara sfarsit uneori. Cumva lucrurile devin din ce in ce mai complicate, iar cei cu credinta tare isi spun atunci: n-a vrut Dumnezeu. Sau nu era bun pentru mine. Trebuia sa imi dau seama ca ce imi doresc, nu este ce aveam nevoie. Resemnare. Increderea oarba este uneori mai degraba o lipsa de perspectiva. Sau de luciditate.  Uitam ca lucrurile se intampla (sau nu) pentru ca am decis altceva inainte. Ca am gresit sau am deviat de la traseu de la inceput. Ca nu stiam ce vrem si ne-am “ancorat” in ape tulburi sau fara fund. Si regretam. Sau ne chinuim sa uitam. Uneori ne iese, alteori ne spunem ca “n-am avut noroc”. Nu stim sa ne uitam in toate directiile, vedem doar ce e pe drumul ala, in linie dreapta. Fara sa luam in calcul relieful, serpentinele, posibilele accidente… Speram doar ca suntem pe drumul bun, intotdeauna, fara sa studiem vreo harta. Si fara sa stim cum va fi vremea. Maine. Sau in fiecare sapatmana, anotimp, an. Depindem atat de mult de circumstante. De timpi morti. Sau de timpul probabil. Si de stelele din constalatia sub care ne-am nascut. Sau cine stie? De un zambet, de o atingere usoara. De un vis. Urcam uneori prea sus. Nu stim sa cadem fara parasuta. Dar nu e o problema asta. Ne incredem in steaua noastra norocoasa. Incercam sa ne invingem temerile, nesiguranta, orgoliile. Ne pregatim temeinic si ne inarmam cu rabdare, entuzisam, speranta. Si nu suntem niciodata pregatiti. Cadem in acelasi abis. Care incepe de acolo de unde nu mai stim cine suntem.

Cineva a spus odata: daca vrei sa fii un luptator, pregateste-te sa fii ranit. Daca vrei sa fii un explorator pregateste-te sa te pierzi. Si daca vrei sa iubesti, pregateste-te pentru amandoua. Poate ca am vrut sa fiu doar o luminita. Sa-i calauzesc pe cei care cauta. Eu am gasit mai mult decat cautam. Dar niciodata n-am renuntat sa merg mai departe.

Nobody’s perfect. And I like it.

De cand suntem mici ni se spune continuu ce sa facem, cum sa facem, ce sa spunem, ce sa purtam, cum sa ne miscam, ce sa mancam, pe cine sa credem si pe cine nu, cum sa vorbim si ce sa cautam in viata. Ceva perfect, desigur. Dar nu perfect pentru noi, ci pentru cei care ne sfatuiesc, binevoitori, in incercarea de a obtine un „self esteem” ridicat, nu prin ceea ce pot ei realiza pentru ei, ci prin ceea ce vei face TU pentru ….perfectiunea lor.
Parintii sunt primii care gresesc cu noi in felul asta. De la ei primim prima portie consistenta de perfectiune. Idealul lor: copilul perfect. Poate ca n-am fost un parinte ideal, dar cu siguranta am incercat sa-i arat copilului meu tot ce stiu. Ce nu stiu, o sa invete de la altii. Am vrut doar sa-i ofer exemple despre ce face un om intr-o viata, bune si mai putin bune. I-am aratat cum sa iubesti, cum sa ai incredere, cum sa ajuti, cum sa fii modest si in acelasi timp constient de rolul tau si de capacitatile tale, cum sa gresesti si cum sa indrepti. Si mai ales cum sa nu renunti.
Pentru orice etapa de viata iti masori valorile in functie de experienta acumulata, de lucrurile in care crezi si de oamenii la care te raportezi. Desi nu exista oameni perfecti, ne simtim mereu intr-o competitie parca pentru „cel mai perfect” dintre noi. Fara sa vrem uneori, ne lasam dusi de valurile tumultoase ale orgoliilor si trufiei disimulate, in loc sa stam linistiti in barca noastra si sa aruncam undita in apa, in timp ce admiram rasaritul in oglinda apei… Doar e plina marea de peste, nu? Adevarata arta este ca atunci cand pescuiesti sa prinzi exact pestele care iti trebuie, in momentul in care ti-e foame, sa-l mananci, iar cand nu, sa-l admiri si sa-i dai drumul inapoi in apa. Chiar si un peste perfect (oare exista?), poate sa nu-ti starneasca apetitul sau sa nu fie asezonat pe gratar cum trebuie. Si pestii or fi intr-o competitie a lor. Insa ei precis stiu ca „mai mult ca perfectul” nu este decat un timp, ba mai mult chiar, un timp …trecut 😉
Astazi mi-am amintit de cateva lucruri care ma complexau in copilarie. Unul dintre ele: dantura. Dintii mei imperfecti! Am o prietena buna (de care mi-e tare dor, ca sta departe), pe care o auzeam mereu spunandu-mi: trebuie sa-ti faci ceva cu dintii astia, esti frumoasa si uite, …dintii strambi! hehehe, am fost mereu de acord cu ea, dar in ce priveste dintii, apoi va e clar, ca daca aveam si dintii ca in reclamele la pasta de dinti, eram o femeie perfecta, da? Si nu asta mi-am dorit… Am inteles mereu frumusetea ca pe ceva interconectat, ca un „output” al tuturor calitatilor unui om. Un om frumos nu e cel care are un fizic de invidiat. Desigur ca si fizicul contribuie la output, insa e doar o particica. Pe un om frumos il cunosti dupa privire, dupa zambet (uneori) si dupa timbrul vocii. Daca ar fi fost cal, dupa dinti 🙂
Pentru viitorul luminos al omenirii si pentru linistea vietuitoarelor de pe planeta noastra, mi-as dori sa ramanem asa cum suntem toti, imperfecti. Fara sa ne mai chinuim sa aratam lumii ca suntem „mai” perfecti decat altii, dar in acelasi timp sa ne straduim sa le punem la dispozitie celorlalti cea mai buna versiune a noastra. Nu demo, ci aia pe care am platit-o cu ani de eforturi si de staruinte.

« Older entries