Povesti de adormit doamne si domnisoare – Capitolul 10

Barbatul visurilor noastre

Uneori, cand vreau sa fiu realista, ma gandesc la el ca si cum ar fi mort. Sau mai bine zis, ca si cum nu a trait vreodata. Pentru ca, uneori, chiar asa s-a intamplat. O parte din mine zambeste, amar, alta rade in hohote: multi dintre barbatii care au nimerit din greseala in visul meu nu aveau o viata, traiau, dar nu chiar, pretindeau ca asta fac, asa, ca si cand ar fi fost vii. Traiau in aparenta. Un fel de viata, mai poticnita, mai fara scop si sens, plina de evenimente uneori, insa lipsita de traire, de frumusete si entuziasm. N-as putea sa spun ca viata, in general (a mea, a noastra, a celor vii), este asa, o nesfarsita insiruire de intamplari vesele si palpitante (uneori chiar e monotona si nostalgica), dar sentimentul ca este a ta si ca apartinandu-ti esti constient de fiecare moment in care tu construiesti ceva in ea, o vezi zi-de-zi cum se uita cu ochii mari la tine asteptandu-te sa-ti iei deciziile si sa te preocupi sa-i mearga bine, este inegalabil.

Poate ca in visele voastre, doamnelor si domnisoarelor, barbatul asta are cal alb. Sau bice si curele. Sau bani si case, masini de lux, pensie privata, tunuri, elicopter, nave spatiale si Rolex. Sau macar parinti bogati (sau matusi, unchi), pe care sa-i mosteneasca. Sau poate ca visele tocmai asta ne arata, ca omul trebuie sa aiba potential. Sa fie apt pentru multe, cum ar fi cele fara de care noi, femeile, nu putem trai. Suntem fiinte gingase, avem nevoi destule (si fixe), pe care le proiectam mereu in celalalt, care de obicei e acolo, in vis. Poate ca unele dintre noi nu pot sau nu stiu sa viseze mai mult. Adica altceva! O versiune a barbatului mai aproape de realitate. Undeva intr-unul din visele mele, de exemplu, era un barbat care vorbea multe limbi straine. Vreo 7. Era poliglot si bun cu acele (facea acupunctura auriculara – asta e un domeniu de stiinta, cautati-l pe google, medicina alternativa, etc.). Facea si jurnalism si aerobatica – hobby. Si-i placea foarte mult teatrul (asa ne-am si cunoscut, datorita unor piese de teatru). Dar nu facea nimic altceva, va rog sa ma credeti! Nu stia sa sarute, de exemplu. Nici sa gateasca (desi pretindea ca stie). Ma simteam ciudat si incomod, cand trebuia sa il sarut (de obicei, doar cand faceam dragoste). Si nu era deloc genul „moartea pasiunii” – interesant si chiar atragator, ba chiar avea si carisma. Ca sa ma intelegeti mai bine, m-am topit dupa el cand l-am vazut prima data. Si a doua, …pana cand am ajuns la sarut. Am zis ca din visul meu nu poate sa lipseasca asta, ca nu pot sa traiesc cu cineva cu care sa nu ma sarut ori de cate ori am chef sa o fac, chiar daca exista chimie si intelegere, pentru un vis stabil si prelung. Poate ca era o nepotrivire de buze, ma rog, nu mai conteaza – pana la urma l-am scos din visul meu si am continuat sa visez la barbati mai normali, care vorbesc o limba – doua si pentru care viata este o permanenta descoperire (care uneori pleaca de la un sarut…) si intelegerea ca efemeritatea ei este tocmai ce o face atat de valoroasa.

Si am tot visat…
Undeva, in lumea asta larga, mi-am zis, este unul si pentru mine. Nu-i asa ca la fel v-ati spus si voi? Mai ales dupa 40 de ani, asa, cand realizezi ca doar norocul/destinul/rugaciunile neamului si capacitatea de a face compromisuri te mai ajuta sa-ti gasesti o „partida potrivita”, chiar daca este doar in vis. Ei bine, stiu ca o sa va simtiti dezamagite, dar barbatul ala, la care visam cu toate de cand ne uitam prima oara in oglinda si pana cand ne cumparam prima pereche de ochelari (sau a doua) cu dioptrii pentru hipermetropie, nu exista. Este doar in mintea voastra. O sa vi-l descriu acuma, ca sa intelegeti cum a fost, multa vreme, in mintea mea (si sunt sigura ca si in a multora dintre voi). Barbatul din vis, prin urmare:

Are un trup puternic si sanatos, croit pentru cele mai grele munci fizice, dar si pentru cele mai gingase atingeri si mangaieri.

Este increzator, curajos, indraznet si sigur pe el, ca si cum a cucerit deja lumea, iar lumea (toata) are nevoie de el, pentru diverse sarcini si fapte de vitejie.

Ataca orice situatie incomoda sau dificila cu demnitate, inteligenta si optimism, ca un rege care stie ca sunt suficiente bogatii in vistierie, are suficienti ostasi, iar zeii lui il conduc mereu spre victorie.

Plange cand e ranit, dar nu ca un copil cand se juleste in genunchi, ci ca un soldat care intelege ca daca e infrant, poporul lui pierde si el nu poate suporta asta.

Rade de oricine se crede mai presus de legile naturii, ale fizicii si ale bunului simt. Rade si de el cand isi descopera orgoliul exagerbat, uneori. Detesta aroganta, insa iubeste ironia.

Se simte in largul lui in preajma copiilor si respecta fiintele omenesti indiferent de varsta, culoare, sex, religie si alte optini. Respecta si animalele, pe fiecare dupa scopul pentru care a fost creat.

Isi stapaneste viciile, se tempereaza cand este nevoie, isi face singur curatenie in „ograda”, fara sa arunce pe cei din jur mizeria, atunci cand trebuie eliminata. Are grija de sufletul lui si, in acelasi timp, de sufletele la care se raporteaza.

Se poate sa nu se supuna autoritatilor sa fie revoltat sau nemultumit, insa asta sa nu-l impiedice sa se manifeste calm, civilizat si rational in mijlocul oamenilor. Este cinstit, deschis si integru. Cand i se face o nedreptate, protesteaza si arata cum se poate corecta.

Iubeste artele si se simte in largul lui si intr-o sala de opera, dar si intr-o expozitie de pictura moderna. Canta la un instrument sau gateste bine. Si e foarte posibil sa fii scris poezii in liceu.

Empatizeaza cu cei in suferinta si, atunci cand poate, ajuta pe cei mai putin norocosi sa iasa la liman. Nu este indiferent daca langa el cineva se chinuie, iar altcineva, poate, e lipsit de mijloace de subzistenta. Face ceva, pentru ca stie ca echilibrul societatii este (si) o masura a bunastarii lui si a celor dragi lui.

Poate nu este cel mai charmant barbat, insa stie sa faca un compliment sincer, iar atunci cand il face se straduieste sa te faca sa intelegi ce anume apreciaza la tine cu adevarat.

Nu promite ceva ce nu este sigur ca poate sa faca. Nu cere de la tine ceea ce el nu e capabil sa indeplineasca. Asteapta sa-i spui ce ai nevoie, are intrebarile potrivite si te asculta cand ii vorbesti. Intelege ca nici tu, nici el nu sunteti perfecti si ca pe parcursul vietii unui om motivele, scopurile, preferintele si optiunile se schimba, chiar daca nu asa cum ti-ai dorit.

Te saruta cand te astepti si cand nu te astepti. Si o face cu pasiune!


Probabil ca din visele astea, de femei cu …o vedere ampla de ansamblu, s-au nascut multe scenarii de film (doar ca – surprinzator – cele mai multe au fost scrise de barbati) 🙂 Altfel nu imi explic de ce majoritatea filmelor au un final fericit. Exact ca in visele voastre, doamnelor si domnisoarelor. Ale mele s-au estompat atat de mult in ultimii ani. Uneori, in somn, mi-e dor de el, de barbatul asta din vis, dar cand ma trezesc imi dau seama ca fara el am pierdut doar intriga si suspansul, nu si finalul fericit.

Noapte buna, doamnelor si domnisoarelor!

Despre izolare si supravietuire

Incepe inca o saptamana de izolare la domiciliu si incerc sa-mi fac putina ordine in minte, pentru a pune apoi resursele la treaba, in folosul personal, dar si al comunitatii.

In primul rand mi-am dat seama cu ocazia asta ca exista mai multe feluri de izolare. Stiam de ele si inainte, dar nu le analizasem sau constientizasem, ca sa pot sa inteleg prea bine efectele si consecintele lor. Am sa incerc sa le enumar (spre tinere de minte), apoi am sa va spun si o poveste frumoasa, dar tragica.

  1. izolarea sociala – o traiesc persoanele antisociale, cele cu handicapuri fizice/psihice severe, oamenii ramasi fara familie (orfani, batrani fara copii/nepoti) sau cei care dintr-un motiv sau altul sunt nevoiti sa isi petreaca zilele departe de zonele cu civilizatie. sunt oameni care ajung dupa un timp sa se obisnuiasca cu izolarea si chiar sa se simta confortabil in ea, pentru ca e singurul model de existenta in care pot functiona. adaptarea este cheia, iar aici, Mama Natura ne-a dotat cu tot ce trebuie si suntem apti sa infruntam efectele pe termen lung, doar pentru supravietuire.
  2. izolarea pedeapsa – aici sunt toti cei care au fost privati de libertate datorita unui eveniment infractional. condamnatii din penitenciare, cei care sunt inchisi pentru o perioada definita de timp, dar care inainte de a fi prinsi, au avut o cu totul alta viata, pe care au ales sa o supuna acestui risc: inchisoarea sau chiar moartea. sunt multe filme pe tema vietii in puscarie in care puteti vedea cam cu ce se confrunta un om odata liber, care brusc ajunge in starea de izolare (si nu numai izolare, dar si regulament f. strict), asa ca nu va mai plictisesc cu descrierile.
  3. izolarea  voluntara – aici este vorba despre cei care aleg un mod de viata monahal sau sihastru. budisti, taoisti, crestini, dervisii si toti cei care, in numele credintei lor si pentru a-si intari apropierea cu divinitatea lor, se retrag din societate, din viata de familie si profesionala, pentru a deveni simpli slujitori ai unui Dumnezeu pe care il venereaza. sau pentru a descoperi daca exista vreun Dumnezeu. e greu sa intelegi exact cum si de ce aleg unii oameni o astfel de viata, insa personal, am tot respectul si admiratia fata de aceeia care intradevar duc o viata spirituala in izolare si pe care, inca din copilarie, i-am considerat un fel de intermediari intre lumea zgomotoasa si toxica in care traim si Universul care ne da din cand in cand o noua sansa.
  4. izolarea de clasa – aici ma gandesc mai ales la paria societatilor in care traim. oamenii de la marginea societatii, in orice stare economica, politica sau religioasa s-ar afla ea, sunt oamenii fara sansa, fara viitor. cei care nu mai au, de fapt, nimic de pierdut. cei saraci, cei bolnavi incurabil si exclusi din familiile lor, spitale sau camine. oamenii strazii si ai gunoaielor. cei pentru care „societatea” inseamna o bucata de paine sau un loc unde sa doarma la noapte. sunt foarte multi, poate mai multi chiar decat cei din penitenciare, insa nu-i vedem, nu sunt prea multe filme despre ei… unii isi merita soarta, altii sunt vitregiti de ea. pentru toti izolarea este un mod de supravietuire, in cele din urma, pentru ca daca ar incalca regulile ei, ar fi nimiciti.
  5. auto-izolarea – este o mica diferenta intre ea si izolarea voluntara. nu te autoizolezi pentru ca asa vrei tu, ci pentru ca legile (ordonantele) sau un status-quo temporar o impun. in auto-izolare este probabil cel mai greu, pentru ca esti cel mai putin adaptat sa-i faci fata si asta pentru ca vine total pe neasteptate. nu ti-ai dorit-o, nu te-ai pregatit pentru ea, nu este o consecinta directa a unor actiuni si decizii personale. ne confruntam cu ea de cateva saptamani incoace si pentru mine, la fel ca pentru toata lumea, a fost „surpriza anului”, ca sa-i spun asa. tocmai de aceea incerc sa ma folosesc de perioada asta si sa fac din auto-izolare o experienta. sa observ si sa analizez, mai atent decat o faceam inainte, orice gand, sentiment, stare, traire. sunt sigura ca voi descoperi lucruri interesante despre mine. si poate voi ajunge sa ma apreciez mai mult, sa valorific mai bine tot ce am primit pana acum, sa inteleg mai constient care este rostul meu pe lume si sa nu mai irosesc nimic pentru urmatoarea perioada a vietii mele.
  6. izolarea profilactica – se refera la izolarea in mediul sanitar, adica tot ce are legatura cu bolile contagioase. bolnavii sunt separati de persoanele sanatoase, pentru a evita contaminarea si raspandirea unor boli infectioase. situatia pe care o avem acum la nivel mondial , dar care a existat tot timpul in centrele institutionalizate, doar ca nu ne interesa pe noi, …astia sanatosi. oamenii care traiesc izolati in centre medicale sunt, de cele mai multe ori, privati nu doar de contactul social, dar si de micile lor bucurii si tabieturi zilnice, pe care nu si le pot permite in camera de spital.

Acum cateva saptamani am descoperit cartile lui Richard Flanagan (o citesc inca pe prima) si mi-a fost deschis un orizont pe care nu-l cunosteam, dar despre care aflasem vag, din cartile de istorie si geografie, ca exista undeva la capatul celalalt al lumii: Australia. Un scriitor contemporan, prolific, locuitor insular cu o viata bogata si viu colorata, acest autor mi-a intrat in cap prin urechi: l-am auzit vorbind la radio (la o emisiune despre carti – interviu cu el aici, in Romania). Am inceput cu „Dorinta”, cartea lui din 2008 in care combina evenimente istorice cunoscute (de ex. calatoriile unor exploratori britanici la Polul Nord) cu povesti simple din viata locuitorilor unei insule Tasmaniene, in timpul colonizarii Australiei de catre engleji. Povestea principala penduleaza intre cele doua vieti ale unei familii engleze din lumea buna: Lady Jane – o personalitate care te contrariaza prin portretul feminin victorian din secolul al 18-lea pe care il pune in rama, sotul ei Sir John – explorator si guvernator de meserie, Charles Dickens – scriitor recunoscut si apreciat inca de timpuriu, despre care insa putini stiu ca a fost si actor, dramaturg, regizor de teatru si un barbat profund nefericit in casnicie si Mathinna – fetita salbatica din triburile de pe pamantul nou cunoscut sub numele de „Van Diemen’s Land” – o mica insula in Tasmania, sunt personajele principale in cele doua vieti.

Ceva din cartea asta m-a captivat de la primele capitole, dar nu m-am grabit sa o termin, simtind ca undeva, intre filele ei, se ascund cateva adevaruri esentiale si – tocmai astazi, citind din nou cateva pagini la cafea – am avut senzatia ca am descoperit ce m-a atras atat de mult la povestea asta. Fetita asta salbatica, Mathinna, este personificarea naturii noastre umane, incepand cu fricile, instinctele, rezistenta si refugiile noastre ca specie si incheiand cu vitalitatea, revolta, candoarea si sensibilitatea unei fetite pentru care singura ratiune este de a trai liber, asa cum traise in familia ei, de langa care fusese luata de englezii de vita nobila, pentru a fi domesticita si integrata in societatea Victoriana. Un experiment in care Lady Jane a pus mult efort si abnegatie, renuntand insa in momentul in care a realizat ca mandria, curajul si aprecierea ei in societate risca sa intre in declin. Mathinna, „un animal de casa” pentru cei mai multi locuitori albi de pe pamantul Van Dimenian, ajunge in singurul orfelinat de pe insula si, impreuna cu alti copii salbatici, infrunta cu toata forta ei ostracizarile si umilintele pe care numai specia noastra a fost in stare sa le inventeze.

Aceasta carte este – cel putin pentru mine – in vremurie pe care le traim, un strigat si o ultima speranta. Suntem intr-un secol in care nu mai putem invinovati ignoranta, lipsa de informare si inechitatea sociala pentru tot ce facem prost. Avem inca destui analfabeti pe planeta, subnutritie, infractionalitate si lipsuri de tot felul, insa suntem departe de etapa in care sa poti citi era un privilegiu. Sunt sigura ca avem tot ce ne trebuie ca sa ne depasim conditia de animal distrugator si cotropitor, trebuie doar sa ne intoarcem si sufletul si mintea la origini si sa invatam din tot ce am parcurs in istorie, bun sau rau, cum sa traim de acum inainte. Ca si cum, in coltul nostru de lume, am fi responsabili pentru fiecare din noi, nu doar pentru noi insine.

 

 

Love hurts

Din cand in cand, cum da vremea de stat in culcus mai ales, imi pun intrebarea asta, care revine ca un laitmotiv al cantecului existentei mele: de ce iubesc?

Primele raspunsuri au fost simple si s-au potrivit perfect exuberantei mele tineresti si modului in care am vazut eu lumea, inca din primii ani de viata. „Pentru ca NU pot altfel”, „pentru ca sunt sigura ca iubirea este tot ce avem nevoie”. Sau „pentru ca oamenii merita iubiti, asa cum sunt ei”. Cu timpul am devenit ceva mai exigenta cu raspunsurile si am inceput sa caut care este de fapt trasatura cea mai importanta a Iubirii, aceasta vesnica traire de care m-am simtit iremediabil legata. Ceea ce am descoperit, in urma anilor in care am ratacit in cautarea „iubirii perfecte”, m-a facut deopotriva mai circumspecta si mai impacata cu latura mea razboinica pe care multa vreme am incercat sa mi-o ascund. Imi pun acum intrebarea (de ce iubesc?) doar pentru ca sa nu uit si pentru ca, periodic, e bine sa-ti faci un inventar in rafturile sufletului, ca sa stii ce a mai ramas si ce s-a consumat pe unde ai mai umblat.

Trasatura nemuritoare a iubirii, ceea ce ramane si te leaga de ea cu nostalgie atunci cand iti amintesti de cine si cum ti-a starnit iubirea, este suferinta. De fiecare data cand am iubit, suferinta a fost prezenta ca un fel de antidot al efemeritatii iubirii. O iubire fara suferinta, nu inseamna mare lucru. Probabil ca este nevoie macar de un dram de suferinta, pentru ca iubirea sa-si poata duce misiunea la indeplinire. Alteori cere mai multa suferinta, pentru ca altfel poate parea frivola sau nestatornica. Dragostea raneste in orice fel, de la micile suspine si priviri triste in zare, pana la ranile fizice pe care ti le faci uneori singur sau scrijeliturile din suflet care au ramas dupa ce esti parasit, nedreptatit, respins. Mai sunt insa si altfel de rani, cele pe care le faci celor pe care-i iubesti, din mai multe motive, pe care nu le intelegi imediat, dar le accepti, incercand mereu sa „repari” suferinta creata, si care te fac sa simti, in cele din urma, ca iubirea nu este neaparat ceva ce face doar bine. Sau nu face bine pentru toata lumea. Pentru ca fiecare are, de cele mai multe ori, o imagine idealizata a iubirii. Am  ranit de multe ori si am fost ranita. In nici o situatie nu mi-am dorit asta sau nu am facut-o constient. Am fost ranita prin felul meu de a iubi, sincer, dezinvolt, posesiv uneori, dezarmant, copilaros, optimist si visator, fara prea multe precautii sau ezitari. Am ranit, la fel, aruncandu-ma in sufletul si in mintea celuilalt cu toata fiinta mea, incercand sa gasesc acolo lucrurile bune de care aveam nevoie si sa le separ de cele rele, care ar fi fost in masura sa puna in pericol frumusetea, sanatatea, integritatea si armonia celui/celei iubit/e. Suferinta a venit apoi si fara ca eu sau celalalt sa faca ceva, prin forta imprejurarilor. Din cauza unei distante, a vreunui loc gresit ales, a mai multor incercari ale vietii in acelasi timp sau din nebunia trecatoare a vremii. Toate ranile insa au fost menite sa intareasca credinta ca iubirea este ceva greu de „suportat” si de impartasit, ca ea devine astfel anevoioasa si pretioasa, dar nu mai putin dezirabila.
Din cauza ca atunci cand iubesti vrei ca totul sa fie asa cum ai visat si asteptat, adica perfect, iti dai frau liber fanteziei, inocentei si „salbaticiei”, trecand peste orice limite pe care societatea sau viata le-ar pune intre tine si obiectul iubirii tale. Zilele trecute, din prea mult elan si perfectionism nejustificat, am ranit o fiinta draga mie si i-am stricat o saptamana din viata. Lucrurile sunt de cele mai multe ori ireversibile, in special cand e vorba de iubire. O data ce ai ranit, nu poti face sa dispara suferinta, doar pentru ca ai realizat ce gresit e sa spui unele adevaruri, in cel mai prost moment, cu voce tare. Desi, in cele din urma, regretul tau te raneste pe tine la fel de mult ca suferinta pe care ai provocat-o celuilalt, nu e suficient sa-ti recunosti greseala, trebuie sa faci sa merite. Si asta este iubire. Pentru ca fara suferinta, ai fi ramas un suflet care cauta doar atentie si recunoastere, pentru a-si intari increderea in sine.

Mi-ar fi placut sa existe un mod mai bun de a invata sa iubesti, insa pentru mine, din copilarie si pana acum, suferinta a fost singura cale. Si poate ca din cauza asta am invatat sa o pretuiesc mai mult, sa caut sa umplu cu iubire locurile goale din viata celor pe care-i intalnesc, fara sa astept altceva in schimb decat sa nu fiu gresit inteleasa. Intalnirile din viata mea au fost toate lectii de care m-am folosit si pentru care am fost recunoascatoare. Chiar daca multe dintre ele s-au petrecut in momentul sau in locul cel mai putin potrivit. Mi-as dori sa las mai multa iubire in urma mea, decat am vazut inainte sa trec pe acolo. Si pentru asta inca visez la iubirea „perfecta” in care suferinta sa nu fie decat un strop de sare & piper pentru un gust desavarsit.

Toate povestile au un sfarsit.

De finalul povestii depinde de cele mai multe ori cum ne vom schimba si cu ce bagaj vom merge mai departe. Nu conteaza cum a inceput povestea, cat a durat, cum si ce am castigat sau am pierdut pe parcurs, doar finalul conteaza. Pentru ca dupa finalul povestii urmeaza viata, cea pe care o scriem cu bucuriile, cu suferintele, cu renuntarile, cu lectiile si cu puterea noastra de a merge in continuare inspre idealurile, visele, fanteziile din care vom crea povestile noastre viitoare, imediat ce va aparea, din nou, ocazia. Nimic nu ne poate opri sa intram intr-o poveste noua, odata ce avem bagajul facut si un vant pielnic care sa ne sufle in panzele cu care navigam pe aceeasi mare nesigura si putin cunoscuta. Totul e sa ne pastram busola, sa fim constienti ca nu vom stii niciodata cat de adanca si de framantata e marea pe care ne aventuram din nou si sa ne rugam la Dumnezeul nostru sa ne tina carma. Toate furtunile si arsita indurate inainte, ne vor fi calit si vom gandi ca stim mai bine cum sa ne tinem pe val si cum sa gasim cel mai bun loc unde sa aruncam ancora. Dar nu e asa. Sau nu e tot timpul asa. Inceputul povestii este mereu altfel si de aici, probabil, si starea noastra de incertitudine si de speranta in acelasi timp, ca poate de data asta, in cele din urma, povestea se va sfarsi in portul pe care il cautam de multa vreme. Intr-un loc unde putem sa simtim ca am ajuns acasa. Si in care sa nu ne agatam de iluzii, de compromis, de necesitatea de a fi impreuna si de alte lucruri cu care oamenii se obisnuiesc usor.

Mi-am pierdut si mi-am recastigat de multe ori increderea. Ca si cum ar fi fost o cheie pe care o tineam mereu in mana, insa cand a trebuit sa ma tin eu de ceva, sa apuc cu mainile ceva care sa ma tina pana pun din nou picioarele pe teren solid, am lasat-o sa cada din mana mea, fara sa o arunc insa. Cadea mereu langa mine, undeva destul de aproape de mana, puteam sa o vad, dar nu o mai simteam. Am gasit-o si am ridicat-o… cateodata usor, alteori mai greu. Aveam nevoie de ea mai mult, de fiecare data, cu fiecare nou inceput. Cu cat mi-am dat seama mai mult ca sunt foarte vulnerabila atunci cand cred, cu atat mai mult am inteles ca fara incredere nu pot face nimic. Nici un pas.  Ma blochez, ca atunci cand ai un carcel sau cand ti-a amortit tare mana pe ambreiaj si nu mai poti sa tii palma intinsa. Increderea in celalalt era mereu necesara. Toti oamenii se bucura cand primesc incredere. Increderea ar trebui sa-i faca sa se simta importanti, dar si sa-i responsabilizeze. Am vazut insa ca nu e tocmai asa. Increderea ii face sa se simta invincibili, atotputernici, pe unii, iar pe altii-i sperie, ca atunci cand, dupa serbarea scolara, premiantii cu coronite erau pusi sa cante sau sa spuna o poezie in fata intregii scoli, iar ei nu erau deloc familiari cu scena si cu actul artistic obligatoriu. Pentru mine, sa primesc incredere a fost mereu o surpriza si un cadou rar. Am intalnit de cele mai multe ori oameni care ori nu aveau incredere nici in ei (si atunci cum sa aiba in mine?) sau oameni care nu m-au vazut asa cum sunt, ci mi-au atibuit tot felul de atribute, dupa cum au inteles ei ca ar trebui sa fie oamenii din viata lor. Marea dezamagire a fost ca desi ei aveau nevoie sa fie crezuti, ca sa se poate increada in ei insisi, am fost de multe ori cea care a trebuit sa gaseasca toata increderea pe care ei si-o doreau si sa le-o ofere, ca sa poata veni mai aproape de mine si in cele din urma sa ma raneasca fara nici un alt motiv decat un fel de plata pentru dezamagirile lor anterioare. Ce cerc vicios! Ce oameni slabi si fara discernamant..! Poate ca din cauza acestor oameni am ramas singura, dar nu vreau sa dau vina pe nimeni si nici sa caut scuze si motive. Oamenii au fost pentru mine lectiile cele mai importante de viata. Cand i-am intalnit, mi s-au parut miracole. Am fost fericita sa intalnesc orice om pe care l-am adapostit apoi in viata mea. In sufletul meu. Nu am invatat cum sa ma apar de oameni, doar am invatat cum sa-i apar pe ei. Lectii pe care as vrea sa le dau mai departe, …nu stiu cui. Incerc in continuare sa vad partea luminoasa din adancuri. Reflexiile unice pe care orice suflet le ascunde si le pastreaza doar pentru el, poate. Eu acolo ma uit si acolo caut. Nu vreau sa judec si nici sa mai fiu nevoita sa iert. Nu vreau decat sa aman cat mai mult intunericul.

Dependențe

De fiecare dată când am fost întrebată ce îmi doresc cel mai tare și mai tare, răspunsul meu a fost invariabil: să fiu liberă. Libertatea, independența, autonomia mea personala, mi-au dat mereu o stare de siguranță și de încredere în propriile-mi forțe și mi-au „aranjat” în cea mai bună ordine posibilă valorile și credințele personale. Poate pentru că am trăit copilăria și adolescența în comunism, unde restricțiile și interdicțiile te puneau într-o celulă foarte mică și îți limitau foarte mult posibilitățile, visul meu din anii de scoala era să fug din țară, să trec granița clandestin adica pentru a putea să ajung în America – țară tuturor posibilităților (pe vremea aceea chiar mă alimentam cu mirajul „visului american”) și să trăiesc în libertate. Deși eram oarecum conectată la minimum de informație pe care-l puteam recepționa prin undele radio („Europa Liberă” și „Vocea Americii”) în anii ’80, nu pot să spun că am văzut „Revoluția” din ’89 venind. A fost un șoc pentru mine, la fel ca pentru toți colegii mei de generație. Pe scurt, ne-a dat viață peste cap. Am început, în anii ’90, să înțelegem ce înseamnă libetatea, să o simțim pe pielea noastră, milimetru cu milimetru. Atunci am știut că America nu este pentru mine. Că visul meu american era o utopie. Nu pentru că nu cred în valorile capitaliste, democrație & stuff, ci pentru că să trăiești liber, departe de tot ceea ce cunoști, de cei pe care-i iubești și cărora le pasă de ține, de tradițiile în care te-ai născut și de limba în care îți simți sufletul vibrând este ceva foarte greu. (Nu am fost în America, însă am „testat” viața departe de casă trăind o vreme în Germania). Am aflat asta în anii ’90 învățând să trăiesc independent în România, căutând să îmi dezvolt libertatea proaspăt câștigată într-o țară avidă de libertate, dar cu sechele uriașe din vremurile de dictatură. Un drum lung și anevoios, pe care într-o țară străină l-aș fi parcurs fiind un „outsider”. Am reușit aici, cu toate eforturile, sacrificiile și eșecurile care au apărut pe această cale. Aș fi reușit și în altă parte? Poate că da, însă nu știu dacă m-aș fi simțit cu adevărat liberă, pentru că America, Germania și orice altă țară democratică își cere tributul ei, pe care un străin îl plătește cel puțin dublu.

Pentru mine, independența a fost o stare normală, în ultimii 25-30 de ani, nu m-am putut imagina trăind altfel. Cu toate astea, de ceva timp încoace îmi pun întrebarea: de ce depind eu totuși? Pentru că orice om are „viciile” lui, nu? Dependențe, adică lucruri fără de care nu poate trăi. M-am lăsat de fumat acum jumătate de an, fără probleme. Mi-am făcut ordine în relațiile care începuseră să îmi „invadeze teritoriul” și am păstrat lângă mine, aproape, oamenii cu care împart lucruri bune, nu suferințe, dezastre sau neputințe. Și mi-am dat seama că am o singură dependență, de care chiar nu vreau să scap. Nu pot trai …fara sa traiesc!

Bună! Sunt Cria și sunt dependență de viață. Îmi este greu, pentru că viață are foarte multe lucruri frumoase și bune, însă câteodată este și urâtă și rea. Aș vrea să nu scap de ea prea curând, recunosc că îmi iau des dozele de viață, iar asta mă ajută să merg mai departe 🙂

Da, dar sunt din congelate!

Asta nu e o replica de film sau din vreun discurs despre vreme, incalzirea globala, etc., ci una dintre reactiile pe care am primit-o cand am spus cuiva ca painea mea preferata si patiseriile pe care pot sa le diger, sunt de la Lidl, singurul supermarket de unde mai cumpar paine, o data pe saptamana, respectiv sambata. De obicei iau una, maxim doua, care tinuta in frigider imi cam ajunge o saptamana intreaga.  Da, ce va minunati asa? mananc o paine pe saptamana, maxim doua (cand am musafiri) si maxim pun pe masa (cand sunt la servici si uit sa iau felii de paine de acasa) cate o chifla-doua, pe care le iau – cand n-am incotro – de la alt supermarket din apropierea biroului. Pentru astia care nu stiu cum functioneaza si la ce e buna congelarea, o sa scriu cateva randuri, poate-poate ne mai dezmeticim si noi umpic.
In primul rand ca in ce priveste pastrarea alimentelor pe termen mediu sau lung, congelatorul este singura solutie sanatoasa din zilele noastre, dar nu numai. In trecut, pe cand nu existau frigidere, oamenii puneau calupuri mari de gheata in lazi de lemn, pe care le pastrau ingropate in pamant, pentru ca vara sa poata folosii alimentele (carne si produse derivate, in principiu) mai mult timp dupa ce sacrificau animalul care trebuia sa le hraneasca familia. Poate ca unii dintre voi va mai amintiti cum punea bunica la sare in magazie halcile de carne si sunca, care apoi erau lasate la uscat saptamani intregi. E, asta era a doua metoda de conservare a alimentelor pe termen mediu si lung.  Acum ca avem atatea E-uri si conservanti, se poate tine mancare in frigider (nu congelata) saptamani intregi, sunca e la fel de roz si dupa 3-4 zile, cascavalul nu miroase a …nimic, iar gustul nici nu mai conteaza, ca oricum romanii mananca orice, mult sa fie.

In ce priveste produsele de panificatie, ideea asta cu congelatul aluaturilor mi se pare ca functioneaza foarte bine. Am incercat si eu cu aluatul de pizza facut ptr. doua zile (ca nu am chef sa framant fix cat imi ia sa acopar un blat de pizza), iar ala din congelator a fost la fel de bun si pizza la fel de repede a disparut din farfurie, ca si ala pus in tava in prima zi. As fi vrut sa intreb pe tipa aia care mi-a dat replica, dar nu am avut chef sa-i aduc lumina in viata in momentul ala, daca ea a cumparat vreodata foi de placinta, d-alea in folie de plastic, de care gasesti in lada de congelator a oricarui supermarket. Alea sunt foi din care gospodinele care nu au talent sau nu au timp (ca mine) isi incropesc cate un desert sau „snack” cand au pofta (in PMS, de obicei) sau musafiri nepoftiti. Nu cred ca exista femeie sa nu fii cumparat asa ceva vreodata. Sau daca exista, probabil ca nu-i calca vreodata cineva pragul.

Acuma, despre prospetimea painii e o discutie lunga si densa. Eu pun aici doar doua „unghiuri” de vedere, pentru ca m-a preocupat problema asta mai mult timp. In anii ’90, chiar pe la inceput, adica ’91-’92, aparuse in Bucuresti trendul painii turcesti. Aia era o franzela alba-alba, la fel de alba ca crevetii aia expadati si la fel de aerata si fara gust. Lumea statea la coada, ca pe vremea lui Ceasca, sa cumpere painea astea de le cele cateva cuptoare turcesti care se deschisesera in capitala in anii aia. Primele au fost pe Calea Mosilor, care era strada de magazine deschise de primii turci aterizati in Romania sa faca biznis si care se chemau, de la un capta la altul, „Ali” sau „Ali-Baba” sau ceva gen. Eu le vizitam ptr. arome, ca acolo gaseam, de exemplu, cafea cu cardamon, rahat si fistic, dar painea …ah! painea aia era horror. Atat de usoara, ca o puteai cara intr-un deget, avea pur si simplu aer in ea, arata ca un croissant mai mare, dar alb (ascutita la capete) si cand incercai sa intinzi untul pe ea se inmuia toata si iti puneai untul, de fapt. pe degete, pe care apoi le lingeai si muscai cate o gura din felia de paine. Am incercat… ptr. ca era trend si mno, cum sa nu te iei si tu dupa toata lumea, macar o data o viata? Atunci, painea romaneasca era uneori chiar si mai proasta decat asta si nu se gasea la orice ora, nu stiu unde naiba disparuse faina din hambare (ba stiu, o vindea Varanul pe nimic la altii, prin Crescent), ca tot ce produceau atunci fabricile noastre de paine era cu putin sub nivelul de gust si pospetime al painii asteaia turcesti. Tin minte, ca in anii ’90 am mancat multa mamaliga, paine neagra de la tara si orez. Pentru ca paine cu aer nu puteam sa mananc. Apoi am plecat in Germania, unde am descoperit ca painea este, de fapt, un aliment benefic, gustos si sanatos, nu necesar. Pe cunostinta asta care aproape m-a luat la rost ca de ce cumpar paine de la Lidl, ca e congelata, (a, mai cumpar si cate un croissant si pain-aux-chocolate), as fi vrut sa o mai intreb: daca tu ai fi patron de magazin alimentar, care are sute sau mii de clienti in fiecare zi si produce paine si produse de patiserie in cantitati mari, ce ai face? ai angaja vreo 50 de brutari sa-ti framante aluat 8h din program, ai pune tot personalul magazinului tau sa faca paine sau ai congela aluaturile un timp scurt, ca sa poti sa le bagi direct in cuptor dimineata, cand deschizi magazinul? mda, imi inchipui ca daca as sta in Franta (sau Germania), intr-un cartier unde exista 4-5 pravalii care fac paine si patiserie si doar cu asta se ocupa, m-as abona la unul dintre ele care face totul proaspat, in fiecare noapte, ca sa hraneasca cei 200-300 de clienti pe care-i are constant si as ajunge sa mananc patiserie si paine pentru toti anii ’90 in care nu am avut noroc.

Sa aveti pofta!

Ultimul an de razboi, intaiul an de pace

A fost mult sau a fost putin? A trecut prea repede sau prea incet? A adus ceva nou sau …toate-s vechi? Un an al provocarilor as putea spune, cu multe lupte si incercari, dar mai ales cu transformari pe care da, le doream si nu stiam cand or sa vina sau pe ce cale. Pentru urmatorul an nu am nici o dorinta, adica nu am facut planuri, vreau insa sa fie pace, iar actiunile si gandurile mele vor cauta sa aduca pacea si intelegerea, pe orice cale.

Ce am mai invatat (sau mi-am amintit) anul asta:

1. daca suma esecurilor suferite este < decat suma reusitelor tale, poti fi un om implinit. nu conteaza cat de mare este diferenta, important este sa existe o diferenta oricat de mica. 1 > 0 si pentru acel 1 merita sa lupti, sa o iei de la capat si sa incerci tot ce omeneste este posibil.
2. orice ai pierdut sau ai castigat in viata devine neimportant atunci cand iti pierzi, chiar si pentru un timp scurt, sanatatea.
3. sa fii autonom si sa poti trai singur nu inseamna ca esti independent si ca ai atins vreo culme a libertatii. libertatea ta inseamna sa iti pese de libertatea altora, sa respecti alegerile celorlalti si sa intelegi ca orice conexiune pe care o simti/creezi in jurul tau nu reprezinta un nod menit sa iti restrictioneze libertatea de miscare, ci dimpotriva, te implineste si iti confirma existenta ca fiinta unica si individuala in univers.
4.  poti sa iei oricand totul de la capat, conteaza doar unde este …capatul celalalt.
5. in viata vei intalni tot aceeasi oameni, acelasi „model” de oameni, cei care se simt atrasi de tine dintr-un motiv anume sau cei care te atrag fara sa stii de ce. nu ne conectam intamplator, suntem in cautarea unui intreg, a unei intregiri, iar atunci cand realizezi ca ai tot mai putini oameni cu care esti conectat, inseamna ca ai ajuns la „intregul” tau si poti face pentru altii acelasi lucru: sa-i ajuti sa isi gaseasca partile lipsa.
6. legaturile de sange nu iti asigura stima, respectul, afectiunea, intelegerea, compasiunea, iertarea sau simpatia. relatiile cu familia functioneaza la fel ca toate celelalte din viata ta, nu este nimic „asigurat”, trebuie sa iti faci timp, sa investesti si sa construiesti pentru ele, la fel cum faci si ptr. celelalte relatii importante din viata ta. faci asta ptr. ca vrei si ptr. ca ai nevoie, nu numai pentru ca porti acelasi nume sau mananci la aceeasi masa cu celalalt.
7. copiii nu mint niciodata, chiar si atunci cand te pacalesc, ei stiu adevarul despre tine, doar ca te protejeaza ascuzandu-ti ceva ce tu ai percepe dureros. copiii stiu mereu ce conteaza, trebuie doar sa stii sa-i asculti, iar atunci cand tac, ar fi bine sa-i asculti si mai atent.

intre etica si instinct

Sunt uneori, destul de des in ultima vreme, prinsa intre aceste doua moduri de perceptie si actiune, pe care de multe ori incerc sa le aduc la un numitor comun si sa le impac macar pentru o alianta temporara: etica – pe de-o parte – iti spune ce sa nu faci, instictul – pe de alta – iti arat ce e bine sa faci ca sa poti sa mergi mai departe. Dificultatea in a le „imprietenii” pe acestea doua este, de fapt, in felul cum gestionezi consecintele. Fiecare lucru pe care il faci (sau nu il faci, desi ai fi putut…), ajunge sa fie masurat, contorizat, valorificat, in functie de consecintele pe care le genereaza. De aici incep disputele, cu tine insuti, de multe ori interminabile sau epuizante. Imi place sa cred ca sunt un un cu moralitate sanatoasa; dorm bine si ma trezesc cu chef de viata, nu urasc si n-am urat pe nimeni vreodata cu adevarat, iar lectiile de viata pe care le-am primit, uneori in mai cel mai dur si nedrept mod (pentru mine) nu au reusit sa ma transforme in altceva decat doream sa fiu. Cel putin, de cand am devenit un om matur, cand ma gandesc la alti oameni, trasatura asta de caracter este intre primele pe care le pretuiesc si le caut la celalalt. Imi doresc ca oamenii din preajma mea sa fie sanatosi moral si sa nu-si schmibe caracterul in functie de anotimpuri si incercari. Dintre oamenii pe care ii cunosc, cei la care tin cel mai mult sunt aceia carora le-am descoperit un caracter cu integritate, curaj, sinceritate si compasiune. Prea multe lucruri nu cer, doar selectez oamenii in functie de trasaturile pe care le caut. Si totusi e atat de greu…! Pentru ca oamenii au evoluat, tehnic vorbind, catre standarde si comportamente „ready made”, uitand sa fie, in primul rand, o versiune optimizata a lor insisi, daca tot au atata tehnologie si informatie la indemana, sa imbunatateasca modul in care functioneaza, pentru binele lor si al celorlati.
In ce priveste instinctul, este destul de evident ca fiecare dintre noi reactionam la stimulii din mediu in primul rand instinctual, chiar daca mediul a dezvoltat in timp tot mai multe false dificultati, inutile prejudecati si controversate anxietati. Ce se intampla insa, cand rezultatul actiunilor/reactiunilor, reflectat in consecintele imediate, este dezolant si demoralizator? Tocmai instinctul, care ar trebui sa fie „anticorpul” nostru No. 1, ajunge, in vremurile astea lipsite de valori etice, sa ne duca pe directii gresite si sa ne puna in dificultate, exact cand ne-am dori sa ne ajute mai mult. Actioneaza, de pilda, ca si celulele T (niste killeri din corp… e fascinant cum se ingrijeste biologia de toate! un american si un japonez au luat un premiu Nobel anul asta pentru un studiu f. interesant al activitatii acestor celule si “coordonarea” lor in vindecarea cancerului – google it!) care uneori, din exces de zel ataca si celulele sanatoase ale corpului. De aici dilema mea cea mai recenta si stradania de a invata mai bine si mai repede lectia pe care am primit-o anul asta: cum iti gestionezi deciziile, alegerile si consecintele pe care le genereaza, mai ales, fara a declansa un conflict intre etica la care ai pus caramida dupa caramida o viata intreaga si instinctul pe care te-ai bizuit constiincios in cele mai multe momente dificile pe care le-ai traversat. Cuvantul de ordine este probabil „compromis”, insa pentru mine, asa cum ma stiu de o viata, compromisul este cel mai greu de facut. Mai ales cand nu exista „parametrii” stabili si „clauze” acceptabile si acceptate, pentru ceea ce urmeaza sa intreprinzi. Ce e de facut atunci? Nu stiu, …intreb, poate mai exista si alte specimene ca mine, nu sunt eu, probabil, singura in dificultate aici. Eu am o singura idee acum. De fapt, e mai veche ideea, am aplicat-o si cu alte ocazii, doar ca nu rezolva dilema, ci doar te scoate din ea, te muta in alt context. Despre ce e vorba? Sunt momente in viata cand, pentru a trece la pasul urmator, trebuie sa sari. Sa te arunci in sus, sa plonjezi pe partea cealalta a prapastiei si sa te rogi sa nu aterizezi pe o piatra ascutita sau intr-o tufa de maracini. Adica sa risti. Aici am cam epuizat eu solutiile mele. Sa vedem cat risc mai put sa duc, imi cam tremura picioarele… operatiile astea mi-au cam cauzat, cum s-ar zice. Oricum, am dat toata vara la pedale, am avut bicicleta galbena cu fluturi albastrii pe ea, aia stiau sa zboare… poate-poate mai am o sansa sa aterizez undeva fara sa ma lovesc.Sunt uneori, destul de des in ultima vreme, prinsa intre aceste doua moduri de perceptie si

Robert M. Pirsig – a great mind has gone

Farewell Mr. Pirsig!

Quality

De iarna

Intr-o zi calduroasa de iarna

Mi-am pus inima intr-un morman de zapada

De pe marginea drumului

Pe unde treceau masini cu faruri aprinse

Aruncand din viteza rotilor peste damb

Toata sarea si noroiul adunat in santuri

De cand cu incalzirea globala…

Mi-am pus inima la rece, gandeam

Ca sangele fierbinte sa nu ma mai arda

Intorcand venele pe partea cealalta

Am zis ca n-am destul vant in suflet

Ca sa le racesc.

Si-atunci am aruncat-o pe marginea drumului

Marcand cu o cruce mica de obsidian

Locul unde a cazut

Mormanul de zapada ca o borna

Impartind kilometrii pe care nu i-am parcurs

Intre sufletul tau si mine

As fi putut sa o pun in frigider

Dar acolo nu mai era loc, am gasit tot felul de resturi

Pe care nu m-am indurat sa le arunc

Iar de inima oricum nu mai aveam nevoie.

« Older entries