Draga sis,
stiu ca esti plecata cu alte treburi decat cele lumesti si ca pentru tine nu mai exista durere, tristete, suferinta si indoiala, dar sunt sigura ca iti amintesti de lucrurile astea, asa cum iti amintesti de bucurii, de impliniri, de veselia si certitudinile zilnice din viata ta. Trebuie sa-ti spun ca eu insami am momente cand uit de ele, de cele dintai, apoi imi caut printre ascunsele unghere ale inimii, urmele celor din urma, pe care le-am trait si eu odata. Cum stii, sunt uituca. Dar sunt sigura ca am trait si bucurii, impliniri… Altfel cum as fi putut ajunge pana aici? Cum as fi trecut de ziua de ieri si de noaptea asta din urma? Ai sa spui ca e Luca, ca pentru el trebuie sa le trec pe toate, adica am un motiv mai mult decat intemeiat sa supravietuiesc de-a lungul anilor de singuratate care m-au descurajat. Dar nu e asa. Pentru Luca nutresc o dragoste adanca, un respect nesfarsit si o admiratie fara seaman! De aceea – iti zic – nu il voi face vreodata motivul declarat al vreunei lupte personale cu demonii mei. Fie, el este si va va fi intotdeauna o ratiune a mea pentru existenta pe pamantul asta, adica fiindu-i mama, am aceasta onoare sa-mi dea un anume sens in viata. Insa nu va fi vreodata considerat o cauza pentru victoriile sau infrangerile mele. Asta pentru ca nu vreau sa-i pun nici o povara pe umerii, ba chiar as vrea sa-i iau – cand va avea -, daca pot.
In ultimul timp ma tulbura destul de mult cateva chestiuni care imi trec prin minte sau prin suflet. Cred ca imbatranesc. Nu pot sa spun ca fizic ma simt mai batrana ca acum cativa ani, cand ma admirai in pozele mele pe prima mea motocicleta. Am observat ca obosesc cand alerg. Adica nu mai pot sa fiu oriunde trebuie, tot timpul. Astept sa se rezolve lucrurile singure, cu timpul, in loc sa le rezolv imediat, cu mainile mele, cum ma obisnuisem. Nu mai vreau sa temin repede ce am inceput, ci mai degraba aman sfarsitul, pentru ca stiu ca pe urma va trebui sa incep altceva, …dar nu mai am putere. Pe urma, cand ma gandesc la oamenii la care tin, ma trezesc coplesita de amintiri, in loc sa imi doresc sa-i vad, sa merg sa-i intalnesc adica in carne si oase, cum faceam alta data. Stiu, suna patetic, oamenii imbatranesc – unii mai frumos, altii mai urat. Eu nu stiu sa imbatranesc in nici un fel. Ce sa fac? Tu nu esti aici, sa pot sa vorbesc cu tine tot timpul si stiu ca daca ai fi fost, mi s-ar fi parut usor sa invat. Dar singura, fara sprijinul tau sau al Sobolanului, nu ma descurc. Si asta ma deprima, pentru ca nu demult, credeam ca atunci cand va fi nevoie, voi putea sa fac iarasi, singura, tot. Nu stiu de ce n-ai vrut sa ma inveti tu detasarea pe care o tot amanam, inainte sa fii plecat! Mi-ai zis ca nu e cazul, ca sunt inca prea tanara, ca am multe de trait inca, uufff! iar eu te-am crezut. De fapt, cum puteam sa nu te cred? Mi-erai cea mai buna prietena. Asa cum ai fost, probabil, pentru multi. De fiecare data cand ma gandesc la discutiile noastre, imi spun ca acuma, acolo unde te gasesti, poti rade de multe din naivitatile mele, de prostiile nebunesti din povestile noastre de iubire, de incapatanarea mea de-a fi mereu “inamica” lui Mate si a ta de-ai baga bete in roate Sobolanului. Toate lucrurile despre care vorbeam atunci, ne faceau sa zambim mai tarziu, asta imi amintesc. D-aia zic, acum tu trebuie ca razi in hohote… Iar asta e un motiv suficient pentru mine sa pot sa trec peste tristetea adanca pe care mi-a lasat-o plecarea ta. Nu e nevoie sa imi spui iarasi ca asa ai dorit, ca nu-ti doreai sa continui o viata prea plina care incepuse sa se stinga incet. Stiu asta. Nu, de fapt, incet nu e cuvantul potrivit. A fost prea repede! Mi-ai spus ca astepti sa ti se nasca nepoata, cand am vorbit ultima oara, ca vrei sa o vezi. N-ai mai vazut-o si asta regret nespus. Stiu cat ti-ai dorit sa ajungi la Moscova, pentru ultima data, sa o vezi pe micuta Mia. Si pe Leo, care incepuse sa-ti urmeze incapatanarea si persistenta in a obtine tot ceea ce vrea. O minune copiii astia, este? Numai prin ei putem vedea lucurile asa cum sunt ele cu adevarat. Doar ei stiu sa le priveasca cu dezinvoltura, cu bucurie sincera sau cu manie neretinuta.
Mi-am gasit un nou servici si incep sa redevin o femeie de …serviciu. Nu cred ca ma mai intereseaza cariera, pur si simplu am nevoie de bani, iar munca e singura cale pe care o cunosc pentru a-i obtine. Nu mai am ambitii, nu mai vreau rezultate, nici satisfactii materiale sau intelectuale. Prin urmare, ma plictisesc groaznic la munca. Dar cand vin acasa, ma umple un sentiment de multumire si recunostinta pe care il consider o recompensa demna de o zi de munca: sunt acasa cu Luca, il pot vedea in fiecare zi, pot sa vorbesc cu el despre nimicuri sau lucuri importante, in timp ce-l privesc, iar seara ne imbratisam inainte de culcare. Nu stiu daca e un ritual, dar fara asta simt ca zilele mele ar trece monoton. Adica n-ar insemna decat timp care curge… si atat.
Am cativa prieteni noi, amici cu care ma simt bine sa fac anumite lucruri, ca sa nu mai fiu singura. Am avut un moment in care mi-am dorit sa ma indragostesc si sa fiu o femeie speciala pentru un barbat special. Cum stii, imi ies lucrurile astea, cand mi le pun in cap. Doar ca uneori nu reusesc sa vad linia aia subtire, distinctiva, dintre vis si realitate. Mi-a trecut, …asa sper. Toate trec, tu stii cel mai bine asta.
Despre detasarea de care imi spuneai, nu am mai vorbit cu nimeni, pentru ca, in preajma mea, nimeni nu e suficient de batran. Eu sunt cea mai batrana dintre toti, desi nu se vede asta. Ma trezesc cumva disparand dintr-un peisaj sau dintr-o discutie pentru simplul motiv ca nu ma mai leaga nimic acolo. Plec fara cuvinte. In lumea aia de care spuneai, de unde poti vedea lucurile pe care le iubesti fara sa te doara, fara sa te bucure si fara sa-ti lase urme. Trebuie ca sunt aproape, desi mai am multe de trait, cum spuneai. Poate ca nici nu trebuie sa traiesc tot, poate ca am ajuns la granitza trairilor mele. Poate ca nici sfarsitul nu e departe, cine stie? Numar anii pentru ca trebuie sa stiu cati au mai ramas pana cand Luca… Dar nu e bine sa ma gandesc la asta, mai bine hai sa bem o cafea. Mi-e dor sa stam la taifas. Din cand in cand gatesc mancaruri dupa retetele tale si imi spun ca tare mi-ar fi placut sa gusti din ele, desi stiu ca nu esti mancacioasa, ca mine. Da, surorile mai mici au nevoie de incurajare, mai tot timpul. Asta fac surorile mari, e treaba lor, nu?
Astazi a venit Luca din tabara si mi s-a parut putin schimbat, nu stiu cum…, poate mai distant. E adolescent si in acelasi timp copil inca. Va fi un barbat pe cinste! Stiu ca nu voi mai putea sa ma port cu el ca cu un copil, dar imi lipseste copilaria lui. Credeam ca n-o sa se termine niciodata!
Astept vesti si de la tine, sis, sper ca n-ai uitat de mine si o sa-ti faci timp sa-mi scrii. Mate si Sobolanul sunt bine? Spune-le ca ma gandesc si la ei, fac tot posibilul sa le urmez indrumarile si intr-o zi sper sa le pot multumi personal pentru ca mi-au explicat de atatea ori …ce trebuie. Mate are o noua iubita? …Sau acolo nu ii mai trebuie? Sper ca si-a luat si scaunul directoral cu el, altfel cum o sa-si impresioneze noua cucerire? Pe Sobol te rog nu-l boscorodi prea tare, e destul de sensibil, desi nu arata. Are un suflet nobil, chiar daca ne pizduia de cate ori avea ocazia, fara menajamente. Cam ca tine asa. Tu si cu el ati fost pentru mine o familie pe care mi-am dorit tot timpul sa o pot avea. Numai ca ati plecat prea devreme, iar eu am ramas iar singura, aproape de tot. Mi-e somn, dar nu pot dormi. Undeva in minta mea se zbat niste ramasite de ganduri adunate de pe drumurile unde am umblat vara asta. Sunt nedumerita! Nu ma mir, doar am cazut intr-o stare de incertitudine care imi alunga somnul. Ma duc sa citesc mai departe “Dupa banchet”, poate o sa adorm, desi nu e deloc o carte care sa te amorteasca. Dar ochii mei sunt prea obositi si pleoapele atarna din ce in ce mai greu.
Sa nu uit! Am inceput o noua poveste (de adormit), am sa ti-o trimit cand e gata. Sper sa o termin luna asta, apoi sper sa adoarma cineva citind-o…
Noapte buna! sora mai mare. E noapte si la tine acum?
