Era o vreme, pe la inceputul pubertatii cred, cand imi spuneam ca timpul meu nu a venit inca, asteptam sa se intample ceva sa imi incep viata, sa cred ca pot face orice, sa am totul la dispozitia mea, sa nu ascult, sa fac si sa caut doar ce imi doresc si am nevoie. Vroiam sa fiu mare. Am crescut. Apoi am avut un timp pe care nu vroiam sa-l grabesc, insa simteam ca parca mi se scurge printre degete, nu stiam cum sa-l gestionez, sa-l impart, sa imi foloseasca. Eram tanara, foarte tanara, si oamenii din jurul meu alergau de dimineata pana seara, incercand sa acumuleze – lucruri, bani, influenta, etc. Unii au reusit. Altii au plecat din tara si si-au schimbat vietile, au platit scump noile lor vieti. Eu nu m-am grabit niciodata, am vrut sa merg cu timpul meu, in ritmul pe care il simtim amandoi. Am facut o simbioza pe termen lung, care a functionat foarte bine. N-am reusit sa strang prea multe avutii, de fapt, nu am dorit sa acumulez – lucruri, bani, influenta, etc. Am vrut sa cunosc si sa inteleg. Sa imi dau seama, ce si cum. Din asta am adunat experienta si, uneori, intelepciune. Din greselile pe care le-am facut sau pe care le-au facut altii, mai ales.
Acum sunt intr-un timp care-mi joaca feste. Cand ma ia cu el, cand ma lasa in urma. Se pare ca simbioza s-a cam “dereglat”. Unul din noi nu mai are atata nevoie de celalalt… Vine un timp, poate, cand obosesti si vrei sa te asezi. Sa stai jos. Nu prea imi plac sprinturile, sunt mai degraba o alergatoare de cros. De ceva vreme nu mai alerg pentru premiu, ci doar pentru ca trebuie, din inertie poate sau …nu stiu, pentru existenta. Asa ca nu conteaza daca ma depaseste cineva, daca ajung pe ultimul loc sau nu ma asteapta nimeni la linia de sosire. Pentru mine e important sa ma misc. Acum insa vreau sa-mi iau timpul la bani marunti, sa-l socotesc, cum ar veni, si sa incerc sa vad cat mi-a mai ramas – ce fac cu el. Am sa caut, in primul rand, sa scap de hotii de timp, pentru ca din cauza lor sunt mereu in alerta, ma uit mereu la ceas, imi trec mereu palma peste frunte calculand minutele si orele de care am nevoie, zilnic, sa imi pun in ordine lucrurile – transpir. Nu stiu exact cum voi reusi sa ii alung, dar in prima faza ii identific, ca sa stiu de cine trebuie sa ma feresc, cu cine trebuie sa ma lupt:
- cunostintele intamplatoare, cu care nu am mare lucru in comun;
- televizorul
- comoditatea
- formalitatile
- internetul
- distantele
In lista asta nu sunt prea multi “hoti”, insa pentru mine fiecare minut conteaza, asa ca nu voi mai risipi nici unul. Pentru ca vine o vreme, curand, cand placerea mea cea mai mare va fi sa pierd minute in sir ascultand ploaia sau privind cerul instelat. Timpul meu nu sta in loc, insa imi las mereu posibilitatea de a-l “cheltui” pe lucruri marunte si fermecatoare.
