Un film pe care l-am vazut cand aveam varsta lui Luca de-acum si care mi-a ramas in minte si m-a inspirat pe viata. Sunt multe lucruri pe care le poti “procesa” din filme, chiar daca viata bate filmul si in general filmele se fac pentru ca niste oameni vor sa castige niste bani. Va invit sa vedeti filmul si daca Jeff Bridges m-a convins odata de talentul lui, am sa-l revad si asta seara, desi filmul de azi e mai nou, el are acum 61 de ani si o “panoplie” de filme tari pe care nu ratez sa le revad cand am ocazia. Despre “True Grit” mai pe seara…
“Dragobetele saruta fetele”
februarie 23, 2012 la 11:30 pm (cria's garden, home, storage, Uncategorized)
Cine este Dragobetele?
Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic el era la daci zeul care, ca un “nas cosmic”, oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se “logodesc” in acesta zi.
Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”.
Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii…
Ce traditii sunt de Dragobete?
Inainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: “Dragobetele saruta fetele!”.
Credinta populara româneasca spune ca cei care participa la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul. Asadar: dimineata, imbracati in cele mai bune haine, tinerii se intalneau in centrul satului sau in fata bisericii. Daca timpul era favorabil, porneau cantand in grupuri catre padure sau prin lunci in cautarea ghioceilor si a altor plante miraculoase(folosite pentru descantece de dragoste), daca vremea era urata se adunau la unii dintre ei acasa si se tineau de jocuri si de povesti.
De Dragobete se faceau logodne simbolice pentru anul urmator (uneori le urmau logodnele adevarate) sau fetele si baietii faceau fratii de sange.
In padure, in jurul focurilor aprinse, tinerii baieti si fete stateau de vorba. Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e “nascuta din surasul zanelor”) si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. Daca nu erau omat si fragi fetele adunau apa de ploaie (pentru spalatul parului) sau de izvor atunci cand Dragobetele se tinea in luna martie.
La pranz, fetele incepeau sa coboare spre sat in fuga, in sudul Romaniei aceasta goana fiind numita “zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii placea. Daca flacaul era iute de picior si fetei ii placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai indelungata in vazul tuturor. Sarutul era logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau inaintea logodnelor adevarate.
Comunitatea este foarte interesata de ce se intampla, deoarece inca de pe acum se poate afla la ce nunti vor merge toamna. Dupa-amiaza are loc petrecerea, unde toata lumea, fie ca este membru al unui cuplu, fie ca nu, danseaza, canta, se simte bine fiindca se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vazut macar o persoana de sex opus nu-si vor mai gasi pereche tot restul anului.
Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat in ziua de Dragobete ca sa fie dragastoase tot anul si mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete. De multe ori, flacaii petreceau din plin de Dragobete si prin satele vecine, ca sa le mearga bine peste vara.
Pentru toti, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari. Deoarece se credea ca Dragobetele ii va ajuta pe gospodari sa aiba un an mai imbelsugat decat ceilalti, in ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca in zilele cu sarbatori religioase, doar isi faceau curatenie prin case. Cele care lucrau erau fetele indraznete care chiar isi doreau sa fie “pedepsite” de Dragobete. Chiar daca mai “pedepsea” femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general, putand fi socotit un veritabil Cupidon romanesc.
Sunt multe credintele populare referire la Dragobete, astfel se spunea ca cine participa la aceasta sarbatoare avea sa fie ferit de bolile tot anul, si mai ales de febra. De asemenea, Dragobete ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. De Dragobete, prin rituri care tin de un substrat magic, imbogatite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leaga frati de cruce, respectiv surori de cruce, in aceasta zi puterea legamantului fiind absoluta. Modalitatea concreta a legarii pe viata dintre cei doi consta in incizarea, in forma de cruce, a bratului stang, urmata de suprapunerea ranilor sangerande, amestecandu-se, astfel, sangele celor doi fartati ori surate, se imbratiseaza si isi jura credinta pe vecie. Acest rit stravechi este intalnit la tracii din nordul si din sudul Dunarii. Dragobete isi dezvaluie, astfel, intreaga semnificatie afectiva si etica, el fiind sarbatoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitatii.
Ca orice sarbatoare, Dragobetele isi avea propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vaneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice, deoarece astfel se strica rostul imperecherilor.
(culese de pe www.traditii.ro)
Azi am pictat un arlechin
februarie 23, 2012 la 12:55 am (home, pentru dureri de cap, pictures, piece of art, starea natiunii)
E un model al lui Picasso, mi-a placut foarte tare. Cred ca seamana cu mine. …pe cand eram baiat 
In-dependenta
februarie 16, 2012 la 11:21 pm (occasionally thinking, starea natiunii)
Viata e un drog. Nu unul oarecare, usor, “de proba”, ci un drog care iti ia tot ce ai. Odata ce ti-a intrat in vene, nu mai poti fara. Esti dependent de viata, pe viata. Incerci sa scapi, dar nu te poti opri, pentru ca stii ca drogul asta nu e mortal, desi iti induce de multe ori starea de dinainte de moarte – deznadejde, teama, anulare – te poti obisnui cu asta, ca si cum ar fi un efect secundar, suportabil. Sunt insa momente in care iti doresti sa nu mai fii dependent de drogul asta, sa lasi viata sa se scurga din venele tale, sa nu mai ai atata nevoie de ea. Iti spui ca daca iti recastigi starea vegetativa de dinainte de a-ti fi administrat prima doza de viata, vei fi din nou linistit, vei avea capacitatea sa te reduci la o simpla “forma de viata”. O fiinta cu organe si sange, care respira si se perpetueaza, fara sa-si complice existenta traind. Multi oameni exista asa.
Imi imaginez uneori cum ar fi fost viata mea fara viata. Fara sa fi devenit dependenta de ea. Ma gandesc ca as fi putut trai ca un copac sau ca un fir de iarba si nu mi-ar fi trebuit decat lumina si apa si un petic de pamant. Sub soare viata e simpla. …Nu sub soarele meu, sunt aproape sigura ca si sub forma de copac sau fir de iarba, as fi avut parte de multe intemperii, iar soarele ar fi fost ascuns de nori in cele mai multe zile. Totusi, am fost mai mereu optimista si increzatoare de cand am inceput sa iau drogul, iar oamenii m-au placut mai mult de cand am devenit dependenta. M-au cautat, m-au intrebat, m-au inclus in cercurile lor de prieteni, mi-au atribuit calitati si mi-au dat nume. Ca si cum, din viata mea ei isi consumau cate o priza printr-un soi de contaminare. Oamenii nu renunta usor la in-dependenta lor. Putini sunt cei care au curajul sa-si injecteze in vena prima doza de viata. Asa ca cei mai multi isi cauta cate un drogat pe langa care se simt ametiti, prizand din cand in cand din aerul pe care acestia il respira (expira). Au trecut destui si pe langa mine, au incercat sa ma pacaleasca la inceput, afisand intentii de natura emotionala sau rationala. Dar nu vroiau decat sa incerce, sa vada cum e sa mirosi, sa gusti…, sa simti macar incipient ca traiesti. Multora le-am aratat cu voie buna, in starea euforica pot fi total dezinteresata si copilaroasa chiar – impart jucariile mele cu oricine e interesat sa se joace cu ele. Altora le-am aratat efectele nedorite, iar pe unii i-am trimis direct la un dealer, fara sa-mi pierd vremea sa le explic ce si cum.
Incerc sa ma las, de o luna incoace. Imi trebuie o pauza ca sa pot determina doza exacta de care am nevoie de acum inainte. Nu cred ca voi renunta la ea, viata e prea pretioasa pentru mine. Am insa nevoie sa ma linistesc un moment, sa simt pamantul cum imi cuprinde radacinile, ploaia cum imi curge siroaie pe tulpina si ramuri, soarele cum imi tremura prin frunze. Ahh! abia astept prima furtuna de vara…! Voi pregati doza perfecta de viata intre timp si ma voi lasa pe spate sa ma fac una cu pamantul in care imi voi fi lasat radacinile.
On The Edge :)
februarie 15, 2012 la 8:27 am (home, muzik)
Dementiali baietii astia! I-am ascultat acum o saptamana prima data, cu un cover dupa o piesa pe care abia o auzisem in ziua precedenta, una tare si cu un clip artistic asa. E, cand am aflat ca in trupa asta >Wolk off the Earth< canta si Sarah Blackwood, am zis: este! o voce speaciala, plus niste instrumentisti dementi, care canta, in aceeasi piesa, la mai multe instrumente fiecare. Foarte talentati si foarte relaxati, se vede ca nu canta pentru pemii 
enjoy!
Love over
februarie 14, 2012 la 8:02 am (home, love, people of mine, starea natiunii)
Pentru ca papusa voodoo trebuie sa se gandeasca intai la iubire si mai apoi la prosperitate, pentru ca, in orice caz, am vazut mai multi oameni fericiti iubind, decat aruncand cu bani, pentru ca oamenii nu stiu de multe ori ce efecte miraculoase poate sa aiba un sentiment atat de fragil – iubirea – si pentru ca toti ne-o dorim, insa nu stim cum s-o cautam sau s-o primim in viata noastra, ii multumesc lui Mark pentru ca in cantecul asta explica asa de frumos…
You walk out on the high wire you're a dancer on thin ice you pay no heed to the danger and less to advice your footsteps are forbidden but with a knowledge of your sin you throw your love to all the strangers and caution to the wind And you go dancing through doorways just to see what you will find leaving nothing to interfere with the crazy balance of your mind and when you finally reappear at the place where you came in you've thrown your love to all the strangers and caution to the wind It takes love over gold and mind over matter to do what you do that you must when the things that you hold can fall and be shattered or run through your fingers like dust
Aripioarele asa-zis “crocante”
februarie 12, 2012 la 6:56 pm (cria's kitchen, home, love, pictures)
De multe ori fac aripioare sau pulpitze in cuptor, unii le spun “crocante”, de fapt ele nu ies asa, pentru ca in cuptor carnea se inmoaie, se patrunde treptat si se fragezete de la interior spre exterior, daca lasi flacara din cuptor mai “moale”. Deci, pentru aripioare crocante folositi gratarul, sfatul meu.
Astea de le-am facut eu ieri sunt tavalite printr-un praf de condimente pe care il fac de obicei din boia dulce, curry, sare, piper, oregano pisat si un varf de cutit de nucsoara. Adaug si o lingura de ulei + 1-2 linguri de sos de soia, apoi amestec bine toate aripioarele in castronul cu maclavaisul asta. Tai legumele in bucati nu foarte mici (ceapa, morcov, telina, ardei gras, ciuperci si doi catei de usturoi mai mari asa), le amestec si pe ele bine intre ele, plus un praf de sare si unul de piper, apoi le trantesc in tava de cuptor, ca sa acopere fundul ei complet, fac adica un fel de pat de legume. Peste patul asta asez aripioarele, apoi torn o cana de apa in tava, inca 2-3 linguri de ulei si – evetual – stropesc cu vin (alb). Acopar tava cu folie de aluminiu, apoi bag tava in cuptor si stau cu ochii pe ea vreo ora – o ora si un sfert. Cand verific sa vad cat sunt de moi aripioarele (dupa aproape o ora), scot folia de pe tava si las sa se rumeneasca aripioarele la foc ceva mai iute, sa capete culoare (auriu). Le scot si le servesc cu salata, orice salata. Sau cu muraturi. Cam in 20 minute se termina toate aripioarele
Hotii de timp
februarie 9, 2012 la 8:14 am (home, starea natiunii, storage)
Era o vreme, pe la inceputul pubertatii cred, cand imi spuneam ca timpul meu nu a venit inca, asteptam sa se intample ceva sa imi incep viata, sa cred ca pot face orice, sa am totul la dispozitia mea, sa nu ascult, sa fac si sa caut doar ce imi doresc si am nevoie. Vroiam sa fiu mare. Am crescut. Apoi am avut un timp pe care nu vroiam sa-l grabesc, insa simteam ca parca mi se scurge printre degete, nu stiam cum sa-l gestionez, sa-l impart, sa imi foloseasca. Eram tanara, foarte tanara, si oamenii din jurul meu alergau de dimineata pana seara, incercand sa acumuleze – lucruri, bani, influenta, etc. Unii au reusit. Altii au plecat din tara si si-au schimbat vietile, au platit scump noile lor vieti. Eu nu m-am grabit niciodata, am vrut sa merg cu timpul meu, in ritmul pe care il simtim amandoi. Am facut o simbioza pe termen lung, care a functionat foarte bine. N-am reusit sa strang prea multe avutii, de fapt, nu am dorit sa acumulez – lucruri, bani, influenta, etc. Am vrut sa cunosc si sa inteleg. Sa imi dau seama, ce si cum. Din asta am adunat experienta si, uneori, intelepciune. Din greselile pe care le-am facut sau pe care le-au facut altii, mai ales.
Acum sunt intr-un timp care-mi joaca feste. Cand ma ia cu el, cand ma lasa in urma. Se pare ca simbioza s-a cam “dereglat”. Unul din noi nu mai are atata nevoie de celalalt… Vine un timp, poate, cand obosesti si vrei sa te asezi. Sa stai jos. Nu prea imi plac sprinturile, sunt mai degraba o alergatoare de cros. De ceva vreme nu mai alerg pentru premiu, ci doar pentru ca trebuie, din inertie poate sau …nu stiu, pentru existenta. Asa ca nu conteaza daca ma depaseste cineva, daca ajung pe ultimul loc sau nu ma asteapta nimeni la linia de sosire. Pentru mine e important sa ma misc. Acum insa vreau sa-mi iau timpul la bani marunti, sa-l socotesc, cum ar veni, si sa incerc sa vad cat mi-a mai ramas – ce fac cu el. Am sa caut, in primul rand, sa scap de hotii de timp, pentru ca din cauza lor sunt mereu in alerta, ma uit mereu la ceas, imi trec mereu palma peste frunte calculand minutele si orele de care am nevoie, zilnic, sa imi pun in ordine lucrurile – transpir. Nu stiu exact cum voi reusi sa ii alung, dar in prima faza ii identific, ca sa stiu de cine trebuie sa ma feresc, cu cine trebuie sa ma lupt:
- cunostintele intamplatoare, cu care nu am mare lucru in comun;
- televizorul
- comoditatea
- formalitatile
- internetul
- distantele
In lista asta nu sunt prea multi “hoti”, insa pentru mine fiecare minut conteaza, asa ca nu voi mai risipi nici unul. Pentru ca vine o vreme, curand, cand placerea mea cea mai mare va fi sa pierd minute in sir ascultand ploaia sau privind cerul instelat. Timpul meu nu sta in loc, insa imi las mereu posibilitatea de a-l “cheltui” pe lucruri marunte si fermecatoare.
