my storehouse

Se spune ca traim intr-o lume nebuna si ca n-ar trebui sa ne mire nimic, ca omul, dupa cum l-a creat Dumnezeu, are capacitatea de a intelege cam tot si de a se adapta in orice situatii, asta daca “normalul” lui nu depinde de normele sociale si religioase impuse, ci de nivelul lui de dezvoltare psihica si de emotionala.

Ei bine, tocmai ideea asta am “copt-o” aseara, pe tema “coltzuroasa” a homosexualitatii: cand ceva apare ca fiind neobisnuit sau atipic (ptr. mine), cum ar trebui sa imi “reglez” sistemul ca sa nu fiu tentata sa judec, sa acuz sau sa scuz persoanele implicate, sa fiu impartiala cu alte cuvinte. Si cred ca am reusit sa gasesc singura metoda demna de a prelua aceasta “functie”: umorul.

Filmul asta din titlu, e, cum sa zic, si comic si dramatic, e vesel si trist in acelasi timp, plin de emotie, dar si de umor subtil si te cam ia de sus, caci incearca sa-ti bage sub nas niste idei moralizatoare (sa ti le serveasca in pahare cu picior inalt si sa te ameteasca cu buchetul lor superb) de care in viata reala nu scapi asa, cu una cu doua. In film totul este mai usor, actorii “mimeaza” exact cum trebuie si ce trebuie, mai ales cand e o distributie de “calibru” mare, si ti se pare ca …hm, I could do it!

N-o sa va povestesc filmul, nu vreau neaparat sa-i fac cronica, dealtfel eu scriu aici ca sa nu uit (remember?), ca la o anumita varsta… Eh, ce se intampla este ca, de fapt, filmul asta m-a impresionat nu prin valoarea lui artistica, ci prin modul de abordare si …mai e si o motocicleta misto in el(!). O sa spun totusi cam ce cred eu ca e important (sa nu uit). Povestea e clasica, tematica veche, iar modul cum seveste regizorul “meniul” asta exotic, mi se pare foarte decent, desi o sa vedeti ca mancare e foarte “picanta” (daca o sa aveti curiozitatea sa va uitati la film). O familie cu doi copii adolescenti, parinti middle age, cu probleme simple, normale, fara drame majore, viata buna si sigura, fara conflicte existentiale. Totusi, ca in orice cuplu (de parinti), apar frecusuri legate de convietuirea pe termen lung (rutina, plictis, impartirea responsabilitatilor, esecuri si succese personale, etc.) culminand cu …ce credeti? adulter, nor-maaal. Adica unul din parteneri il inseala pe celalalt. Clasic, v-am spus! E, nu tocmai clasic-clasic, pentru ca intriga de moralitate, provocarea si dramatismul, chiar umorul situatiilor rezulta din constructia inedita a acestui “clasic”. Pe scurt; cei doi parinti sunt gay, adica doua fete, casatorite de ani buni, of course, lesbiene in plina criza de maturitate. Amandoua sunt de conditie buna (una e medic, alta arhitect), deci nu au probleme legate de starea sociala & stuff, ambele sunt frumoase si destepte, sensibile si educate, mame bune pentru cei doi copii pe care i-au adus pe lume prin inseminare artificiala. Dupa ~20 de ani de convietuire apar insa problemele domestice, alea care se cunosc foarte bine intre cuplurile heterosexuale. Cea mai mare problema nu este insa una domestica, ci apare din exteriorul familiei, in momentul cand cei doi copii se hotarasc ca vor sa-si cunoasca tatal (acelasi) biologic. Asa ca ajung sa aiba o relatie, foarte interpretabila, cu donorul de sperma care pe vremea cand ei au fost conceputi avea 19 ani, era student si avea nevoie de bani (cam 60$ primise ptr. o doza de sperma). Tipul, un personaj foarte incitant (middle age si el), dezvolta o relatie cu copiii si incet-incet devine “tata” adoptiv, …or something. Punctul culminant este cand una dintre mame, cea neglijata sa zicem, o insala pe cealalata cu donorul de sperma (tam-tam!). Femeia se dumireste totusi repede ca ea e …gay si ca asa o sa ramana, copiii tin cu familia caci le iubesc pe ambele mame la fel, iar mama inselata isi iarta …sotia si il  scoate pe tipul straight din viata lor, trimitandu-l acolo de unde a venit (in gradina lui sau ma rog, …la banca de sperma). Personajele nu sunt deloc penibile, toata intriga asta e construita destul de abil, iar umorul (subtil, cum am zis) e salvator.

Sunt doua idei care m-au pus la incercare: una – copiii crescuti de cuplurile gay, a doua – cum poate o lesbiana sa doreasca sa faca sex cu un barbat si daca face asta e ok sau nu pentru ea si daca e valabil si la barbatii gay. Mda, filmul e film, in viata reala nu vezi lesbiene casatorite si cu copii prea des, nici barbati care sa se indragosteasca de lesbiene sau copiii care sa fie normali, desi cresc cu doi parinti de acelasi sex. Insa mesajul, desi destul de subtil, te atinge acolo unde trebuie. “Marriage is hard. It’s really fucking hard. Just two people slogging through their shit, year after year, getting older, changing. It’s a fucking marathon, ok? So, sometimes, you know, you’re together so long, that you stop seeing the other person. You just see wired projections of your own junk.” Filmul este optimist (de ce nu?), doar ca din perspectiva unui heterosexual, esti tentat sa vezi doar partea funny/freaky a povestii. Va asigur ca merita vazut, mai ales pentru cele doua actrite care interpreteaza impecabil rolurile de mame lesbiene (Annette Bening si  Julianne Moore), dar si pentru ca n-ati mai vazut asa ceva!