Ne amintim de copilarie de fiecare data cand ne simtim singuri, neintelesi, infomentati, invincibili, exuberanti, inselati, nesiguri, curiosi, spontani, creduli sau nevinovati – e un fel de revenire la “radacinile” vietii noastre, la momentele in care, copii fiind, aveam nevoie de sprijin sau de confirmare de la cei mai apropiati si importanti oameni pe care ii stiam: parintii nostrii. Nu suntem adulti din cauza ca am crescut (in ani si alte dimensiuni), ci pentru ca ne dorim sa ne desprindem de legaturile care ne tin prea aproape de oamenii care ne-au crescut si care nu ne mai sunt atat de necesari la varsta maturitatii. Uneori desprinderea e lenta si ne lasa timp sa exploram, sa cautam cea mai buna cale si sa invatam cum trebuie sa devenim maturi, alteori trebuie sa ne desprindem brusc si cu chinuri – nu alegem noi neaparat calea, dar in tot ceea ce facem ne pregatim pentru ea. Iar alteori legaturile sunt prea puternice si nu reusim sa scapam de ele. Suntem oameni maturi cand stim ca pe orice drum ne va purta viata, suntem pregatiti sa infruntam obstacole, fara sa ne schimbam si cu acelasi entuziasm cu care, copii fiind, descopeream o noua jucarie, chiar daca nu mai afisam acelasi zambet si aceeasi dezinvoltura atunci cand pornim in calatorie.
Ne dorim sa intelegem lumea si sa cunoastem “secretele vietii” imediat ce am pasit peste pragul de acasa, dar nu stim ca, de fapt, maturitatea vine cu o mare doza de uitare. Uitam, ca oameni mari, o multime de lucruri importante si ne apucam sa socotim si sa facem planuri complicate, bazandu-ne nu neaparat pe cunostintele pe care presupunem ca le-am acumulat, ci pe sansa, incredere nelimitata si – paradoxal – conditiile de moment din mediul in care traim. Deci, fara sa cautam resursele care se afla in noi si pe care doar copii fiind le foloseam spontan si fara restrictii. Cand ma gandesc cate lucruri foarte importante pentru el obtine un copil cand plange…! Cu mult inainte de a invata sa vorbeasca. Zambesc la gandul asta, eu cand eram copil, cand plangeam primeam papara…
Sarbatorim in fiecare an ziua asta, care are meritul ei – o zi dedicata copiilor (ca si ziua mamei, a tatalui, etc.) – insa nu prea stim sa ne bucuram de momentele in care putem sa redevenim copii, sa ne lasam radacinile sa-si mai trimita din cand in cand puterile vindecatoare in viata noastra. Vrem sa fim oameni mari si cu dorinta asta neimplinita murim uneori, desi nici copii nu mai suntem. Ne impresioneaza cand vedem copii mici (dragalasi) si ne place uneori sa ne prostim jucandu-ne cu copiii mai marisori, dar uitam de copilul din noi si il alungam atunci cand ne cere, timid, atentie. Tinem prea mult la imaginea de oameni seriosi si potenti pe care o avem – probabil – in lumea asta, iar cei din jur nu ne iarta cand, inocent, ne copilarim. Suntem – de multe ori – prinsi in capcana timpului, intre doua lumi atat de diferite: una cu zambete si plansete si vise fantastice, alta cu job-uri si responsabilitati si atributii pe care nici macar nu mai stim cine ni le-a pus pe cap.
Astazi e o zi speciala pentru ca azi s-a nascut o persoana speciala din viata mea: nepotul meu. E student si va fi un arhitect, sper, de succes. Candva, vom construi impreuna o casa, pe planeta mea, in care inca pot sa fac tot ce vreau 
La multi ani! dragul meu Andi.
O data pe luna, merge.
