Intre doua lumi

Ne amintim de copilarie de fiecare data cand ne simtim singuri, neintelesi, infomentati, invincibili, exuberanti, inselati, nesiguri, curiosi, spontani, creduli sau nevinovati – e un fel de revenire la “radacinile” vietii noastre, la momentele in care, copii fiind, aveam nevoie de sprijin sau de confirmare de la cei mai apropiati si importanti oameni pe care ii stiam: parintii nostrii. Nu suntem adulti din cauza ca am crescut (in ani si alte dimensiuni), ci pentru ca ne dorim sa ne desprindem de legaturile care ne tin prea aproape de oamenii care ne-au crescut si care nu ne mai sunt atat de necesari la varsta maturitatii. Uneori desprinderea e lenta si ne lasa timp sa exploram, sa cautam cea mai buna cale si sa invatam cum trebuie sa devenim maturi, alteori trebuie sa ne desprindem brusc si cu chinuri – nu alegem noi neaparat calea, dar in tot ceea ce facem ne pregatim pentru ea. Iar alteori legaturile sunt prea puternice si nu reusim sa scapam de ele. Suntem oameni maturi cand stim ca pe orice drum ne va purta viata, suntem pregatiti sa infruntam obstacole, fara sa ne schimbam si cu acelasi entuziasm cu care, copii fiind, descopeream o noua jucarie, chiar daca nu mai afisam acelasi zambet si aceeasi dezinvoltura atunci cand pornim in calatorie.

Ne dorim sa intelegem lumea si sa cunoastem “secretele vietii” imediat ce am pasit peste pragul de acasa, dar nu stim ca, de fapt, maturitatea vine cu o mare doza de uitare. Uitam, ca oameni mari, o multime de lucruri importante si ne apucam sa socotim si sa facem planuri complicate, bazandu-ne nu neaparat pe cunostintele pe care presupunem ca le-am acumulat, ci pe sansa, incredere nelimitata si – paradoxal – conditiile de moment din mediul in care traim. Deci, fara sa cautam resursele care se afla in noi si pe care doar copii fiind le foloseam spontan si fara restrictii. Cand ma gandesc cate lucruri foarte importante pentru el obtine un copil cand plange…! Cu mult inainte de a invata sa vorbeasca. Zambesc la gandul asta, eu cand eram copil, cand plangeam primeam papara…

Sarbatorim in fiecare an ziua asta, care are meritul ei – o zi dedicata copiilor (ca si ziua mamei, a tatalui, etc.) – insa nu prea stim sa ne bucuram de momentele in care putem sa redevenim copii, sa ne lasam radacinile sa-si mai trimita din cand in cand puterile vindecatoare in viata noastra. Vrem sa fim oameni mari si cu dorinta asta neimplinita murim uneori, desi nici copii nu mai suntem. Ne impresioneaza cand vedem copii mici (dragalasi) si ne place uneori sa ne prostim jucandu-ne cu copiii mai marisori, dar uitam de copilul din noi si il alungam atunci cand ne cere, timid, atentie. Tinem prea mult la imaginea de oameni seriosi si potenti pe care o avem – probabil – in lumea asta, iar cei din jur nu ne iarta cand, inocent, ne copilarim. Suntem – de multe ori – prinsi in capcana timpului, intre doua lumi atat de diferite: una cu zambete si plansete si vise fantastice, alta cu job-uri si responsabilitati si atributii pe care nici macar nu mai stim cine ni le-a pus pe cap.

Astazi e o zi speciala pentru ca azi s-a nascut o persoana speciala din viata mea: nepotul meu. E student si va fi un arhitect, sper, de succes. Candva, vom construi impreuna o casa, pe planeta mea, in care inca pot sa fac tot ce vreau :) La multi ani! dragul meu Andi.

This was my last smile for you, my friend…

a new day

before and after …Harley! :))

missing …him

no more

 

Iata ce pot face doua maini dibace!

Jedi de Luka :)

meniu de primavara

Abia asteptam salatele, am luat cateva rosii, insa tot fara gust sunt, asa ca am scos cele doua avocado de la copt (intr-o oala de lut unde le tin acoperite pana se fac moi si bune de mancat) si am “mesterit” o salata care merge in orice sezon.

Pentru ca mai aveam carnatii afumati de saptamana trecuta in frigider, i-am aruncat peste cativa cartofi taiati rondele si am bagat o tava in cuptor, taraneste. Cartofii i-am asezonat cu ramurele de rosmarin, boia dulce, pasta de ardei iute, sare si piper, 3 linguri de ulei, niste slaninutza afumata, iar la final un sos alb din ou batut cu smantana. Delicios! …pacat ca nu pot sa pun in poza gustul. O mancare nesanatoasa, dar atat de savuroasa… :D O data pe luna, merge.

Custom culture

Nu stiu sa traduc exact ce am scris in titlu, adica nu stiu daca exista termen in romana. Asa ca am sa incerc sa il descriu, pe larg.

Cand eram copila, imi croiam singura rochiile, fustele, pantalonii si bluzele. Am avut cateva modele unicat, caci le-am facut doar pentru mine si cred ca nimeni altcineva nu le-a mai croit exact ca mine (si din acelasi material), desi tiparele erau – unele – din reviste de specialitate, gen Burda. Primii pantofi pe care i-am primit (de la maica-mea) pentru o ocazie speciala (cred ca era nunta unei verisoare) au fost facuti pe comanda. La Bucuresti! Un obicei “cultural” in familia maica-mii, tatal lor (au fost 2 fete si 3 baieti) cumpara copiilor pantofi si costume sau rochii facute pe comanda. La cizmar si la croitor.  Asa era sigur ca nu iroseste banii pe lucruri care se strica repede sau nu corespund. Nu se facea niciodata risipa, copii primeau exact ce si cat aveau nevoie, 2 perechi de incaltari pe an (asta dupa ce trecuse criza de dupa razboi), un costum – baietii, 2-3 rochii – fetele. Paltoane si pardesie, deasemenea facute pe comanda. Aveam si un croitor in familie, un unchi, care se specializase in haine de piele (gen parpalace, lungi) si cojoace (din blana de oaie), desi nu asta era meseria lui de baza, dar cererea mare…

Prima poseta de domnisoara pe care mi-am cumparat-o, a fost facuta de cineva – un artist – la fondul plastic. La fel primele mele bratari si cercei – mestesugite cu migala, in serie mica. Apoi a venit revolutia, anii ’90,  produsele de duzina (made in Turcia) au umplut piata si atelierele mestesugaresti au disparut. Nici fonduri plastice nu am mai vazut de atunci.

Cred ca mai am destule exemple de produse “hand made” pe care oamenii le fac pentru ca vor sa fie bine facute si doar pentru ei. Un moft! ai putea spune. Desi “hand made” nu-i pentru oameni mofturosi. Mai degraba pentru conoscatori.

In sfarsit, pentru ca posete am destule, pantofi pe comanda cu greu mi-as permite acum si cred ca am destui bocanci in dotare, iar hainele ma preocupa acum doar pentru ca trebuie sa ma acopar cu ceva decent cand ies din casa, am inceput sa-mi definesc stilul “cultural” prin aspectul si functionalitatea motocicletei pe care o calaresc. Asta inseamna, ca de acum incolo, nu mai am altceva de facut decat sa o customizez. Pentru ca nu stiu cum sa descriu exact ce insemana asta si cum am ajuns sa imi doresc o motocicleta custom, am sa pun aici fotografiile cu ultima motocicleta construita de Alex si echipa (Ninel, Bogdan si Gabi) in atelierul lui de Custom Bike. Eu am stat si am privit-o, am ascultat-o si am concluzionat: nu seamana cu nici o alta motocicleta pe care am vazut-o pana acum. De ce? pentru ca este facuta cu piese “croite” fix pentru ea, de niste oameni care le-au creat din pasiune si din dorinta de a-si pune amprenta personala pe o motocicleta clasica,  …one of a kind!

Starman

Un film pe care l-am vazut cand aveam varsta lui Luca de-acum si care mi-a ramas in minte si m-a inspirat pe viata. Sunt multe lucruri pe care le poti “procesa” din filme, chiar daca viata bate filmul si in general filmele se fac pentru ca niste oameni vor sa castige niste bani. Va invit sa vedeti filmul si daca Jeff Bridges m-a convins odata de talentul lui, am sa-l revad si asta seara, desi filmul de azi e mai nou, el are acum 61 de ani si o “panoplie” de filme tari pe care nu ratez sa le revad cand am ocazia. Despre “True Grit” mai pe seara…

“Dragobetele saruta fetele”

Cine este Dragobetele?

Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic el era la daci zeul care, ca un “nas cosmic”, oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se “logodesc” in acesta zi.
Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc “pasare” insemnand chiar “mesaj al cerului”.
Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii…

Ce traditii sunt de Dragobete?

Inainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: “Dragobetele saruta fetele!”.
Credinta populara româneasca spune ca cei care participa la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul. Asadar: dimineata, imbracati in cele mai bune haine, tinerii se intalneau in centrul satului sau in fata bisericii. Daca timpul era favorabil, porneau cantand in grupuri catre padure sau prin lunci in cautarea ghioceilor si a altor plante miraculoase(folosite pentru descantece de dragoste), daca vremea era urata se adunau la unii dintre ei acasa si se tineau de jocuri si de povesti.
De Dragobete se faceau logodne simbolice pentru anul urmator (uneori le urmau logodnele adevarate) sau fetele si baietii faceau fratii de sange.
In padure, in jurul focurilor aprinse, tinerii baieti si fete stateau de vorba. Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e “nascuta din surasul zanelor”) si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. Daca nu erau omat si fragi fetele adunau apa de ploaie (pentru spalatul parului) sau de izvor atunci cand Dragobetele se tinea in luna martie.
La pranz, fetele incepeau sa coboare spre sat in fuga, in sudul Romaniei aceasta goana fiind numita “zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii placea. Daca flacaul era iute de picior si fetei ii placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai indelungata in vazul tuturor. Sarutul era logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau inaintea logodnelor adevarate.

Comunitatea este foarte interesata de ce se intampla, deoarece inca de pe acum se poate afla la ce nunti vor merge toamna. Dupa-amiaza are loc petrecerea, unde toata lumea, fie ca este membru al unui cuplu, fie ca nu, danseaza, canta, se simte bine fiindca se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vazut macar o persoana de sex opus nu-si vor mai gasi pereche tot restul anului.

Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat in ziua de Dragobete ca sa fie dragastoase tot anul si mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete. De multe ori, flacaii petreceau din plin de Dragobete si prin satele vecine, ca sa le mearga bine peste vara.

Pentru toti, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari. Deoarece se credea ca Dragobetele ii va ajuta pe gospodari sa aiba un an mai imbelsugat decat ceilalti, in ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca in zilele cu sarbatori religioase, doar isi faceau curatenie prin case. Cele care lucrau erau fetele indraznete care chiar isi doreau sa fie “pedepsite” de Dragobete. Chiar daca mai “pedepsea” femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general, putand fi socotit un veritabil Cupidon romanesc.

Sunt multe credintele populare referire la Dragobete, astfel se spunea ca cine participa la aceasta sarbatoare avea sa fie ferit de bolile tot anul, si mai ales de febra. De asemenea, Dragobete ii ajuta pe gospodari sa aiba un an imbelsugat. De Dragobete, prin rituri care tin de un substrat magic, imbogatite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leaga frati de cruce, respectiv surori de cruce, in aceasta zi puterea legamantului fiind absoluta. Modalitatea concreta a legarii pe viata dintre cei doi consta in incizarea, in forma de cruce, a bratului stang, urmata de suprapunerea ranilor sangerande, amestecandu-se, astfel, sangele celor doi fartati ori surate, se imbratiseaza si isi jura credinta pe vecie. Acest rit stravechi este intalnit la tracii din nordul si din sudul Dunarii. Dragobete isi dezvaluie, astfel, intreaga semnificatie afectiva si etica, el fiind sarbatoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitatii.

Ca orice sarbatoare, Dragobetele isi avea propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vaneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice, deoarece astfel se strica rostul imperecherilor.

(culese de pe www.traditii.ro)

« Articole mai vechi

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.